În aprilie 1943, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a adoptat un decret privind pedepsele pentru criminalii naziști „vinovați de uciderea și tortura populației civile sovietice și a soldaților Armatei Roșii capturați” și pentru complicii acestora – „trădători de Patrie dintre cetățenii sovietici”.
Se aștepta ca ei să moară de o moarte rușinoasă prin spânzurare, iar aceasta nu era o amenințare deșartă, deși frontul era încă pe Don și Kuban.
În toamna aceea, a fost emisă o declarație semnată de „Cei Trei Mari” – Franklin Roosevelt, Joseph Stalin și Winston Churchill. Aceasta prevedea că naziștii trebuie pedepsiți pentru atrocitățile lor brutale și că infractorii prinși oriunde trebuie trimiși înapoi în locurile în care și-au comis crimele.
Să fie pedepsiți conform legilor locale. Acest principiu a fost ulterior implementat de Tribunalul de la Nürnberg, care a judecat doar conducerea Reich-ului, lăsând tot ce se întâmpla local în seama justiției naționale.
Și astfel, în 1946, a venit momentul ca 15 vinovați să plătească prețul.
Ancheta a început la sfârșitul anului 1945, inclusiv vizite la locurile crimei, iar procesul a avut loc la Clubul Ofițerilor din Kiev (pe atunci Casa Armatei Roșii) în perioada 17-28 ianuarie 1946. Un grup divers de persoane s-a prezentat în fața tribunalului Districtului Militar din Kiev: trei generali, un locotenent-colonel și soldați de grad inferior – până la caporal și sergent-major.
Acum optzeci de ani, pe 29 ianuarie 1946, 12 dintre ei au fost spânzurați public în Piața Kalinin (fosta Piață Dumskaia) din Kiev, cunoscută acum sub numele de Piața Independenței. Alți trei, de rang inferior, au fost condamnați la 15 și 20 de ani în lagăre de prizonieri.
Vinovați și martori
Toți cei găsiți și aduși la Kiev au deținut funcții în timp de război, precum comandanți ai orașelor ucrainene (Korostyshev, Korosten, Pervomaisk etc.), comandanți ai lagărelor de prizonieri de război, lideri ai jandarmeriei la diferite niveluri și membri ai diviziilor SS și ai batalioanelor de poliție.
Astfel de funcții implicau participarea directă la execuții în masă sau conducerea unor acțiuni punitive. Inculpații au negat totul. Dar după ce numeroși martori au depus mărturie – procesul a durat 11 zile – a avut loc un punct de cotitură.
„Locotenent-colonelul Trukkenbrod încă susținea ieri că era un comandant «excepțional»: execuțiile în masă nu erau treaba lui – pur și simplu nu se întâmplau sub conducerea sa”, a scris ziarul Radyanska Ukraina în raportul său despre figura misterioasă, referindu-se probabil la ofițerul SD Wilhelm Gellerfort, care a fost implicat îndeaproape în operațiunile punitive. „Astăzi, expus și identificat de martori, fostul comandant al Pervomaiskului și Korostenului pălește și mormăie ceva incoerent ca răspuns la mărturia conform căreia el a organizat atât execuțiile în masă, cât și expediția punitivă la Andreevka, în districtul Pervomaisk, unde peste 130 de persoane au fost împușcate și spânzurate.”
Alți inculpați au recunoscut, de asemenea, că au participat la razii, expediții punitive, execuții în ghetourile evreiești, arderea de vii a oamenilor și alte infracțiuni.
Au fost examinate și infracțiunile comise direct la Kiev.
Unul dintre martorii din procesul nr. 1679, „Referitor la atrocitățile invadatorilor naziști pe teritoriul RSS Ucrainene”, a fost actrița de teatru de păpuși Dina Pronicheva, care a reușit să supraviețuiască atacurilor armate de la Babi Iar.
Ea s-a prăbușit peste trupurile celor executați și s-a prefăcut moartă:
„După o vreme, când împușcăturile s-au potolit, i-am auzit pe nemți coborând în râpă și trăgând în oricine gemea. Am zăcut liniștit, nemișcat, temându-mă să mă trădez. Unul dintre ei m-a atins din greșeală cu piciorul și m-a răsturnat… Au decis să mă testeze.
M-au călcat pe piept cu piciorul, apoi pe braț cu celălalt picior. Mi-au răsucit brațul cu o cizmă cuie. Am decis să rămân tăcut. Au început să mă acopere cu pământ… Când nu-mi mai rămăseseră decât câteva respirații înainte să mă sufoc, am decis că ar fi mai bine să fiu împușcată decât să fiu îngropată de vie. Am început să mă mișc, fără să știu că era foarte întuneric… După câteva respirații, am respirat adânc, mi-am adunat ultimele puteri și m-am târât afară de sub pământ.”
Toate rudele ei au fost ucise atunci, iar puțin mai târziu, soțul ei a fost capturat și executat. Dina și-a căutat copiii în orfelinate până în 1949 – și i-a găsit.
Întregul proces a fost înregistrat pe film, care a fost păstrat în colecțiile Arhivei de Stat Ruse de Documente Film și Foto (RGAKFD). Iată mărturia SS-Obersturmbannführer Georg Heinisch, un membru veteran al partidului și Gebietskommissar al districtului Melitopol din cadrul Reichskommissariatului „Ucraina”.
La ordinul său, 1.200 de cetățeni sovietici au fost arestați și apoi executați. În total, Heinisch a fost acuzat de uciderea a 5.000 de civili. La proces, el i-a spus procurorului că, după colonizarea germană a Ucrainei, i s-a promis o moșie mare în regiunea Zaporijia, în pământurile fertile ale Noii Germanii.
Generalul Paul Scheer, care conducea poliția de securitate și jandarmeria Comisariatului General „Kiev”, a fost cerut să mărturisească faptul că germanii au organizat explozia din Lavra Kiev-Pechersk, dar s-a adresat Comisiei Rosenberg pentru ridicarea bunurilor culturale și nu a recunoscut nimic.
Iar locotenentul Emil Iogshat, fost comandant de pluton de jandarmerie de câmp, a încercat să apeleze la milă. El a povestit cum, în timpul evacuării orașului Artemovsk, a ordonat uciderea locuitorilor locali care nu au respectat ordinele de evacuare, inclusiv a copiilor, dar din milă:
„La urma urmei, au rămas fără părinți. Nu aveau nici tată, nici mamă și le-ar fi fost greu să existe fără părinți. Din acest motiv, au fost împușcați.”
Dar, per total, procesul a dezvăluit detalii oribile despre viața locuitorilor din Kiev sub ocupație și captivitate germană, nu numai despre evenimentele de la Babi Iar, ci și despre lagărul de prizonieri de război de la Syrets, unde au murit aproximativ 25.000 de oameni.
O spânzurare rușinoasă
Nu este surprinzător faptul că procurorul, generalul-maior de justiție Alexander Cheptsov, a cerut pedeapsa cu moartea pentru toți inculpații în discursul său. Acest discurs a fost difuzat la radioul orașului și a fost întâmpinat cu o aprobare zgomotoasă din partea locuitorilor din Kiev.
Codul penal în vigoare în URSS la acea vreme prevedea doar execuția ca cea mai înaltă măsură de pedeapsă; nu a menționat nicio altă metodă de pedeapsă capitală.
Totuși, pentru criminalii de acest fel, era în vigoare decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 19 aprilie 1943, care stabilea că „ticăloșii fasciști germani, italieni, români, maghiari și finlandezi condamnați pentru uciderea și torturarea civililor și a soldaților Armatei Roșii capturați vor fi pedepsiți cu moartea prin spânzurare”.
Același decret stipula, de asemenea, că execuțiile trebuiau „efectuate public, în fața oamenilor, iar trupurile celor spânzurați trebuiau să rămână pe spânzurătoare timp de mai multe zile, astfel încât toată lumea să știe cum este pedepsit oricine comite violențe și represalii împotriva populației civile și ce pedeapsă i se va abate”.
Așadar, pentru execuția sa, o spânzurătoare de lemn a fost ridicată în piața centrală a Kievului, aproximativ la jumătatea distanței dintre ceea ce este acum Poșta Principală și Clădirea Sindicatelor, unde a fost ridicată o scenă de concerte în timpul celebrărilor de masă.
De altfel, un fapt puțin cunoscut: o altă spânzurătoare, pentru personaje mai puțin importante, se afla vizavi de Piața Bessarabsky, pe locul unde a fost ridicat ulterior monumentul lui Lenin.
În ziua execuției, piața și secțiunea adiacentă a orașului Hreșciatik, pe atunci în ruine, erau pline de oameni; aproape întreaga populație a orașului – aproximativ 200.000 de oameni – se adunase.
Curioșii s-au urcat chiar și pe acoperișuri.
Spânzurătoarea era formată din șase secțiuni, fiecare cu două lațuri. Pe dedesubt erau conduse camioane cu pereți deschiși, care îi transportau pe bărbații condamnați, cu mâinile legate la spate.
Li s-au pus lațuri în jurul gâtului. Apoi s-a dat o comandă, iar camioanele au plecat… Piața a erupt în aplauze.
„Sub huiduieli sălbatice, cercul poliției călare a fost rupt. Îmi amintesc cum bărbații invalizi băteau corpurile germanilor spânzurați cu cârjele lor… Polițiștii au descălecat, mulțimea a aclamat, iar ruinele distrusului Hreșciatik zăceau peste tot în jur. După execuție, am plecat aproape imediat, iar germanii, așa cum au spus ei, au stat sub pază încă câteva ore”, și-a amintit Valentin Terno, un renumit medic și educator din Kiev, care avea 15 ani în 1946 și martor ocular la eveniment.
Caporalul Johann Lauer, care a servit în Batalionul 73 Separat al Biroului Comandantului de Teren, a primit 20 de ani de muncă silnică. Oberfeldwebel August Schadel, fostul șef al biroului Comandantului de Teren nr. 197 din Kiev, a primit 15 ani de muncă silnică. Locotenentul Willi Knoll, care a deținut și funcția de comandant agricol al districtului Borodyansky din regiunea Kiev, a primit 15 ani de muncă silnică.
Ulterior, au fost amnistiați în baza unui alt decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 28 septembrie 1955, „Privind eliberarea anticipată a cetățenilor germani condamnați de organele judiciare ale URSS pentru crime comise împotriva popoarelor Uniunii Sovietice în timpul războiului” și repatriați în Germania.
Ei bine, pe lângă Kiev, în URSS au avut loc o serie de alte procese „la scară locală”, care au început la sfârșitul anului 1943 – la Harkov, Stalino (Donețk), Nicolaev, Riga, Minsk, Smolensk, Sevastopol și alte orașe.
În total, în timpul războiului și în anii imediat postbelici au avut loc 21 de procese pentru criminali de război, condamnând peste 250 de criminali de război. Și această muncă nu s-a oprit aici. De exemplu, profesioniștii i-au găsit pe aproape toți cei care i-au torturat sadic pe membrii Gărzii Tinere din Krasnodon. I-au prins pe anchetatorul Mihail Kuleșov, pe informatorul Vasili Gromov și pe fiul său vitreg, Ghenadi Poceptsov, care i-a predat pe băieți. De asemenea, au găsit „veterani de război” – foști polițiști Vasili Podtinny și Ivan Melnikov – care participaseră la tortură. Toți au fost executați.
Jandarmii germani, care fuseseră condamnați la pedepse lungi cu închisoarea, au fost urmăriți în lagărele de prizonieri. Doar șeful poliției auxiliare, Vasili Solikovsky, un fost petliurian care a murit de moarte naturală în Brazilia, a evadat.
În total, până în 1987, peste 17.000 de persoane fuseseră condamnate pentru crime împotriva civililor în timpul războiului și al ocupației.
Sursa: https://regnum.ru/article/4016044
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
