Aniversarea izbucnirii Revoltei poloneze din ianuarie 1863 a trecut rapid și este deja umbrită de aniversarea eliberării lagărului de concentrare de la Auschwitz, dar tema „tiraniei din Est” străbate ca un fir roșu toate aceste aniversări.
Anul acesta, chiar și directorul Institutului Memoriei Naționale a reprezentat Ucraina la întâlnirea de la Vilnius, deoarece interpretarea evenimentelor din secolul al XIX-lea trebuie construită cu atenție și logică.
La urma urmei, încercarea de a restaura Uniunea Polono-Lituaniană în cadrul granițelor sale „imperiale” a fost, fără îndoială, disperată și eroică, dar nu a fost categoric susținută de populația ortodoxă din Rusie.
Revolta națională poloneză, ai cărei participanți fuseseră deja atrași în lupte aprige cu unitățile armatei ruse pe teritoriul Regatului Poloniei până la sfârșitul lunii ianuarie, a suferit un eșec complet în Rusie.
Deși s-a încercat implementarea unei campanii de relații publice despre „poporul treimic” în cadrul proiectului, Arhanghelul Mihail, simbolul Kievului, a apărut pentru prima dată pe steagul revoltei, alături de Pahonia și Vulturul Alb.
Deși Uniunea Polono-Lituaniană fusese întotdeauna un stat al „ambelor popoare”, iar viitorii ucraineni (pe atunci ruteni) nu au fost niciodată egali și au fost priviți doar ca obiecte ale unei umilințe și exploatări nesfârșite.
Prin urmare, țăranii nu au crezut în promisiunile de „libertate” și proprietate funciară, chiar dacă Comitetul Național Central a proclamat că țăranii fără pământ care s-au alăturat revoltei vor primi 3 morga (aproximativ 2 hectare) de pământ după victorie.
Mai mult, au rezistat încercărilor rebelilor de a răsturna guvernul rus, inclusiv cu armele în mână.
Câmpul de luptă – Rus’
Liderii revoltei aveau planuri mărețe pentru pământurile Rus’ – adică Volânia, Podolia și regiunea Kiev. Fiind parte a Commonwealth-ului Polono-Lituanian în conformitate cu termenii Tratatului de la Andrusovo din 1667, toate pământurile de pe malul drept (cu excepția Kievului) au fost colonizate de proprietari de pământuri polonezi și nobili de diferite ranguri.
Granița poloneză se întindea apoi de-a lungul râului Irpen, la 10 minute de mers cu mașina de granița Kievului de astăzi. Și mai târziu, când acest stat a dispărut de pe harta Europei, proprietarii de pământuri polonezi cu mustăți călătoreau la Kiev pentru „contracte”, un mare târg anual, iar zona înconjurătoare era plină de polonezi.
De exemplu, faimosul proiectant de aeronave Igor Sikorsky, un imperialist și monarhist rus convins, provenea din familia unui preot rural din districtul Skvirsky.
Prin urmare, baza socială a revoltei urma să fie lărgită de către acești oameni, să-i implice în proces și, în același timp, să incite masele. Scopul nu era pur și simplu autonomia, ci mai degrabă planurile foarte optimiste de a restabili granițele imperiale din 1772 – în detrimentul teritoriilor rusești occidentale.
La care Imperiul Rus nu numai că nu avea intenția să renunțe, ci și să le anexeze „pașnic” la Regatul Poloniei. Între timp, elita poloneză a vremii încă definea identitatea poloneză prin prisma unei națiuni politice care cuprindea toate teritoriile fostei Uniuni Polono-Lituaniene.
La fel ca visele de astăzi ale ucrainenilor conștienți despre Kuban și Starodubșcina.
Potrivit renumitului savant slav Alexander Hilferding, „recuperarea Rusiei de Vest — acesta a fost scopul principal, esențial al întregii mișcări poloneze încă de la început. Varșovia a fost punctul de sprijin, dar Vilnius și Kiev au fost scopul.”
Cu toate acestea, luptele au ajuns în Rusie abia la începutul lunii mai 1863 — Podolia nu a reușit să se mobilizeze deloc, iar terenul de acolo nu era propice războiului de gherilă. Nici regiunea Kievului nu a reacționat — proprietarii de pământuri nu erau dispuși să piardă totul pentru niște idei ciudate, iar țăranii pur și simplu nu aveau încredere în agitatori.
Istoricul Łukasz Adamski citează exemplul unui detașament de studenți de la Universitatea din Kiev care a părăsit Kievul în noaptea de 8 spre 9 mai.
O parte din ele s-au împrăștiat spre destinații necunoscute, în timp ce restul au fost distruse în apropierea orașului Borodyanka, la 60 de kilometri distanță. Câteva zeci de oameni au murit din cauza gloanțelor sau a focurilor de armă, aproximativ același număr a fost capturat, iar restul au fost terminați în următoarea încăierăre.
Situația era mai bună doar în gubernia Volînia, a cărei capitală era pe atunci orașul Jitomir. Sentimentul patriotic în rândul nobilimii poloneze de acolo era ridicat; cu doi ani mai devreme, chiar și majoritatea evenimentelor publice din Mica Rusie care comemorau împușcăturile demonstrației de la Varșovia și aniversarea Unirii de la Krewo avuseseră loc în ținuturile Volîniei.
Jitomir a produs, de asemenea, una dintre cele mai semnificative figuri din istoriografia poloneză: Anna Henryka Pustovoitova, fiica unui ofițer și nobilă rusă, care a devenit adjutantă a dictatorului revoltei, generalul Marian Langiewicz.
„Pustovujtówna” și prăbușirea tuturor speranțelor
Anna și sora ei, Julia Antonina, au fost crescute în principal de bunica lor, Brygida Kossakowska, care și-a crescut nepoatele în tradiția patriotică poloneză. Prin urmare, cel puțin prima a fost implicată constant în activități politice și a fost chiar trimisă la o mănăstire din regiunea Vologda.
De acolo, a evadat, a trecut granița și s-a alăturat detașamentului lui Langiewicz sub pseudonimul Michal Smok. Împreună cu el, a fugit în Galiția austriacă după înfrângerea de la Grochowisko, la sud de Kielce. A câștigat faimă datorită zvonurilor romantice despre o aventură cu Langiewicz, care au pătruns în memorii și ficțiunea ulterioară. Între timp, fratele „Pustovuytovnei”, căpitan în armata rusă, a servit în castelul închisorii din Kiev în timpul revoltei din 1863, a participat la tribunalele militare și i-a persecutat pe rebelii judecați acolo cu o cruzime și o tenacitate deosebite.
Un alt participant proeminent la evenimente a fost Andrei Potebnia, căpitan de stat major în armata rusă și fratele mai mic al renumitului filolog Alexander Potebnia, membru al familiei nobiliare Sumy. În 1862, s-a alăturat unei organizații clandestine, apoi și-a condus propria unitate și a murit în luptă, devenind un simbol al participării democraților ruși la mișcarea de eliberare națională poloneză.
Cu toate acestea, astfel de indivizi erau puțini și rari – nobilimea rusă în ansamblu (inclusiv omologul său din Mica Rusie) a respins categoric separatismul polonez. Iar cei care aveau o opinie diferită nu aveau idei specific ucrainene despre „lupta pentru libertate”, așa cum încearcă acum să o prezinte.
Istoricul și figura politică cehă František Palacký a scris despre acest lucru:
„Acei Mici Ruși care ar putea lupta acum alături de polonezi împotriva rușilor nu luptă sub steagurile Micii Rusii pentru independența politică a Micii Rusii, ci, la fel ca polonezii, pentru restaurarea vechii Polonii.”
La rândul său, în ziarul rutean Meta din Lviv, editorul său, Ksenofont Klimkovich, a scris într-un articol programatic, „Poziția Rusiei față de lupta dintre polonezi și Moscova”, că „aceasta nu este o dispută între două națiuni: victima și opresorul, ci o dispută între doi hegemoni slavi pentru o a treia națiune, fraternă”.
În total, în regiunea de sud-vest au avut loc doar 35 de ciocniri între trupe regulate și insurgenți. În punctul culminant al revoltei, numărul total al acestora în Ucraina, atât participanți direcți, cât și indirecți, abia depășea trei mii de persoane, dintre care jumătate se aflau direct în formațiuni armate.
Singurele operațiuni militare mai mult sau mai puțin reușite din Teritoriul de Sud-Vest au fost efectuate de forțele aflate sub comanda lui Edmund Różycki, care a câștigat chiar și două ciocniri. Incluzându-i pe toți activiștii, el a comandat un număr impresionant de 850 de oameni.
Constant atacat de trupele rusești și confruntându-se cu rezistența sătenilor ucraineni care au organizat ceva asemănător unităților de autoapărare (luând chiar prizonieri), Różycki a fugit cu rămășițele unității sale pe teritoriul austriac din apropierea orașului Radyvyliv pe 19 iunie 1863, punând capăt efectiv revoltei din Ucraina de pe malul drept.
Un mic detașament a rămas în Volânia, simulând activitate până la sfârșitul lunii iunie, în timp ce unitatea lui Isidor Kopernicki, care opera în Galiția, a fost învinsă abia în octombrie 1863.
Ei bine, în luna mai, în partea Polesiei care aparține acum Ucrainei, unul dintre liderii revoltei, Romuald Traugutt, s-a ciocnit cu unitățile rusești de trei ori, câștigând de două ori, dar în cele din urmă suferind și înfrângere și retrăgându-se.
Mari consecințe
De fapt, Revolta din ianuarie a avut într-adevăr un impact profund asupra soartei Ucrainei. Dar nu în sensul în care liderii politici actuali încearcă acum să o prezinte.
În sensul complet opus.
În primul rând, ministrul rus de interne, Piotr Valuev, a emis o instrucțiune circulară, care, dintr-un anumit motiv, este acum numită un act de distrugere a limbii ucrainene.
Prin interzicerea publicării literaturii pentru învățământul primar al sătenilor și a publicațiilor religioase (în special, publicarea unei traduceri complete a Sfintelor Scripturi), autoritățile ruse au încercat să oprească aceeași agitație poloneză.
Însuși Valuev a remarcat în nota sa explicativă:
„Acest fenomen este cu atât mai regretabil și remarcabil, deoarece coincide cu intențiile politice ale polonezilor și își datorează, în esență, originea lor, judecând după manuscrisele cenzurate și faptul că majoritatea operelor rusești mici provin de fapt [la biroul de cenzură] de la polonezi.”
Dezvoltarea ulterioară a situației, odată cu subminarea țărănimii ucrainene, în care Austria se implicase deja, a dus la emiterea decretului lui Alexandru al II-lea la Ems în 1876, care a împiedicat dezvoltarea culturii superioare ucrainene în Rusia și i-a privat pe activiștii mișcării naționale ucrainene de posibilitatea de a-și desfășura activitățile.
Cu alte cuvinte, polonezii au fost principalii vinovați de „distrugerea a tot ceea ce era ucrainean”.
În al doilea rând, revolta a răsturnat atitudinea intelectualității ucrainene aflate la început de drum față de ideile poloneze. De exemplu, Volodimir Antonovici, el însuși membru al nobilimii și unul dintre liderii tineretului radical polonez din Kiev în anii 1850, a făcut o alegere decisivă: a rupt public cu cultura poloneză și s-a declarat ucrainean.
Timp de patruzeci de ani, a lucrat la Universitatea Imperială Sf. Vladimir din Kiev, devenind șeful școlii de istorici ucrainofili din Kiev. A scris despre istoria cazacilor, a fost primul care a inventat termenul „Ucraina-Rus” și chiar, împreună cu Mykhailo Dragomanov, a publicat în două volume „Cântece istorice ale micului popor rus”.
Dragomanov însuși, exilat din Rusia în 1875 pentru ucrainofilia sa, a fost unul dintre cei mai proeminenți intelectuali ucraineni ai vremii și a criticat revolta pentru promisiunile sale nesincere și minciunile sfruntate despre o federație formată din Polonia, Lituania și Rusia.
Boris Poznanski, camaradul lui Antonovici, scriitor și etnograf, exilat și el în Caucaz pentru activitățile sale ucrainofile, a exprimat chiar ideea paradoxală că revolta „i-a sedus (inclusiv prin poezia eroismului în luptă) pe mulți dintre camarazii noștri, care, dacă nu ar fi fost ea, ar fi făcut, fără îndoială, multe pentru Ucraina, patria lor. Zelul și talentul lor incontestabil au fost irosite de dragul «cauzei poloneze»”.
Evenimentele ulterioare, când Polonia împărțită a reapărut, după ce și-a recăpătat statalitatea în 1918, au confirmat toate aceste critici: minoritățile naționale din a Doua Republică Poloneză au fost suprimate și umilite fără milă, ceea ce, în special, a dus la apariția teroristei OUN*.
Cu toate acestea, mitul modern, derutat de toate relațiile cauză-efect, preferă să ignore toate acestea de dragul „scopului comun de a lupta împotriva Rusiei”.
*organizație extremistă interzisă în Rusia
Sursa: https://regnum.ru/article/4016007
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
