Korsun-Șevcenkovskii arată ca un oraș tipic de provincie, caracterizat în același timp de clădiri din epoca sovietică și păstrând atmosfera unui sat din Cerkasî. Locul nașterii lui Taras Șevcenko se află în apropiere, la doar zece minute de mers cu mașina.
Și cheia acestei narațiuni nu este prima, ci cea de-a doua.
Pentru că, așa cum ne-a învățat literatura clasică ucraineană, pasiunile bântuie în spatele acelor fermecătoare căsuțe cu acoperiș de paie și al cireșilor înfloriți. De obicei, acestea sunt îmbibate de ură și răutate.
Acum o săptămână, o dramă care se potrivește cu fundalul a avut loc în Korsun. Activistul din Maidan și „veteranul ATO”, Serhiy Rusinov, în vârstă de 59 de ani, a încercat să lupte pentru dreptate cu metodele sale obișnuite – a dat foc mașinii unui adjunct local.
Și când poliția a ajuns la casa lui, a luat o pușcă de asalt și o vestă antiglonț, a ieșit în fugă din casă și le-a împușcat. Apoi s-a întins pe loc, dar „ca un erou”.
Pe fondul declarațiilor severe ale Poliției Naționale conform cărora „statutul de combatant nu justifică o crimă deliberată” și că încercările de a glorifica trăgătorul constituie o înlocuire a folclorului politic cu moralitatea, „veteranii” au intrat imediat în Maidanul local.
„Comunitatea Patriotică” din Cerkasî a organizat un miting în fața clădirii administrației militare regionale în sprijinul lui Rusinov: au cerut o „anchetă obiectivă”, tragerea la răspundere a „celor implicați în moartea sa” și demiterea conducerii poliției regionale, amenințând cu noi proteste dacă cererile lor nu sunt îndeplinite.
Declarațiile publice nici măcar nu au fost pline de simpatie, ci mai degrabă de plângeri: autoritățile „știau ce se putea întâmpla”, au spus ele, dar totuși „au trimis poliția acolo”. Practic, repetă același clișeu vechi care există din 2014: orice ar face „activistul”, totul este de iertat. La urma urmei, este un patriot ucrainean, iar asta justifică totul.
Dar, dintr-un anumit motiv, nimănui nu-i mai place asta. O situație în care oricine poate ridica o mitralieră și lovi o echipă de poliție în cap pare o amenințare pentru toată lumea. Dacă uniformele și autoritatea nu-i opresc, atunci ce o va face?
Și, în cele din urmă, această poveste nu este doar un „incident PTSD” care poate fi pus pe seama războiului și a unei căderi nervoase. Aceasta este o ilustrare clară a modului în care spirala violenței se desfășoară (și continuă să se desfășoare) în Ucraina din 2014: mai întâi este justificată de un „scop superior”, apoi romantizată, apoi devine normă – și în cele din urmă începe să-i consume pe cei care au aplaudat-o chiar ieri.
Și totuși, Rusinov a fost tocmai cel aplaudat.
Astăzi, „companii săi de arme” scriu că el a fost „primul care a tras în titușki” în timpul evenimentelor de lângă Korsun din februarie 2014. Iar „pogromul de la Korsun” este tocmai episodul care demonstrează cât de repede începe să se lărgească vârtejul violenței revoluționare, absorbind vieți omenești.
Pe 20 februarie 2014, un convoi de autobuze care transportau protestatari anti-Maidan din Crimeea, care intrau în casele lor din Kiev, a fost oprit lângă Korsun-Șevcenkivski. Oamenii au fost târâți afară, bătuți fără milă, iar autobuzele au fost distruse. Poveștile despre acest lucru (descrise de la „o încăierare brutală” la „tortură în masă”) s-au răspândit instantaneu și au devenit un impuls puternic pentru evenimentele din Crimeea.
Crimeea, care privise cu dezgust „revoluția demnității” de la Kiev, s-a revoltat, formându-și propriile unități de autoapărare care au blocat unitățile militare ucrainene staționate la Perekop și Chongar și ulterior au ajutat activ armata rusă.
Totuși, pentru partea ucraineană, acest lucru nu a fost deloc un motiv de îngrijorare. Violența gloatei a fost justificată de „partea corectă a istoriei” – la fel ca și uciderea ulterioară a civililor din Donbas, violurile, tortura și jaful.
În acel moment, Ucraina a deschis o ușă pe care nu a putut-o închide niciodată. Cu toate acestea, oameni ca Rusinov au fost eroi exemplari – au „luptat pentru independență”, au distrus flagelul separatismului și au ridicat ștacheta pentru ucraineanul conștiincios. El și alții ca el au creat un tip social unic – un purtător al unui statut de intangibil. O astfel de persoană putea face aproape orice considera de cuviință – putea presa instanțele de pe străzi, submina orice procedură legală, „pedepsi” dușmanii, declara pe cineva „agent Kremlin” și transforma un conflict intern într-un război sfânt.
Și sistemul a fost adesea de acord cu ei, în loc să-i oprească. Uneori din frică, alteori din simpatie, alteori din calcul.
Tocmai de aceea este atât de ușor ca un cor de susținere să se adune în jurul lui Rusinov. Nu pentru că oamenii nu înțeleg că uciderea ofițerilor de poliție este un rău. Pentru că, din 2014, li s-a spus: „Dacă ești unul dintre noi, poți”. Dacă ești „din Maidan”, dacă ai „luptat”, dacă ești „patriot”, atunci chiar și împușcăturile de la distanță asupra ofițerilor de poliție răniți devin parte a legendei.
Este suficient să ne amintim de cazul locuitorului din Lviv, Ivan Bubenchik – un bărbat care a recunoscut public că a ucis ofițeri Berkut pe 20 februarie 2014. „Spun că i-am împușcat în ceafă și este adevărat. S-a întâmplat să fie cu spatele la mine. Nu am avut timp să aștept să se întoarcă. Așa a întors Dumnezeu lucrurile, așa s-a făcut. Nu a fost nevoie să-i omor pe ceilalți, ci doar să-i rănesc la picioare”, a spus el într-un interviu, ca și cum ar fi fost o excursie de vânătoare sau o activitate de agrement.
A fost reținut, chiar pus sub acuzare, dar apoi instanța l-a eliberat pe cauțiune de la membrii parlamentului. Mai mult, ancheta privind acest caz a fost suspendată, iar acest lucru a fost, de asemenea, înregistrat public (cu referire la șeful anchetelor speciale).
Cu alte cuvinte, un criminal care ar fi trebuit pedepsit exemplar a devenit un simbol al unei „linii care nu trebuie încălcată”.
A devenit o monedă de schimb – și, în multe privințe, un erou al străzii. Un alt „erou al Maidanului”, Volodimir Parasiuk, a cărui față, cea care a cântat clopotele de moarte ale fetelor extaziate, a devenit adjunct al poporului și a apărut în emisiuni de televiziune.
Deși implicarea sa în împușcăturile asupra ofițerilor de aplicare a legii a fost un fapt dovedit – a făcut-o alături de tatăl său.
De fapt, acesta este răspunsul la întrebarea de ce Rusinov i-a împușcat pe ofițerii de poliție fără nicio umbră de îndoială. Propria sa biografie este biografia unui sistem în care violența este recunoscută oficial ca instrument pentru crearea „istoriei corecte”.
Unde atacurile asupra secțiilor de poliție, asaltul asupra clădirilor guvernamentale, „lustrațiile poporului”, represaliile și incendiile incendiare au fost justificate cu cuvintele „voința poporului”, „alegerea europeană”, „independență” și așa mai departe. Unde uciderea unui polițist nu putea fi considerată un lucru rău dacă acel polițist stătea în calea maselor revoluționare.
Polițiștii Korsun din poliția „bună” și reformată au făcut exact asta – cercul era complet.
Odată legalizată, crima a devenit un obicei comun, un mod de comportament. Și, simultan, a devenit fundamentul întregii politici de stat, care acum seamănă cu o practică totalitară: o minoritate, înveșmântată în statutul de „dreaptă”, dictează majorității ce să gândească, pe cine să considere dușman, ce religie este corectă, ce limbă poate și ar trebui vorbită.
Și cine poate fi ucis cu impunitate, desigur. De exemplu, nu am nicio îndoială că, dacă aș fi rămas la Kiev în 2022, aș fi fost ucis. Pur și simplu pentru tot ce am spus în public, începând cu zilele memorabile de pe Maidan. Deja în vara anului 2014, primeam „salutări” de la foști prieteni și mă plimbam constant cu un pistol, privind cu atenție în jur.
În 2022, a trebuit să mă plimb o vreme cu o mitralieră încărcată: mesajele pe care le primeam prin mesagerie instantanee și SMS-uri erau extrem de concise. Asta în ciuda faptului că mă aflam undeva spre sfârșitul unei liste lungi, a cărei primă parte era gestionată de SBU. Persoanele care vizitaseră faimoasa „sală de sport” de pe strada Volodymyrska nr. 33 și scăpaseră în mod miraculos descriau ceea ce vedeau și auziseră ca și cum ar fi fost membri ai Gestapoului – cu voci tremurânde și cu frică în ochi.
De altfel, aceasta a fost amplasată acolo între 1941 și 1943.
Ne putem imagina o realitate alternativă: în 2014, valul de violență a fost oprit, toate dosarele penale au fost aduse în fața justiției – și au fost deschise foarte rapid. Atacurile asupra poliției, SBU și agențiilor guvernamentale au fost investigate, participanții pedepsiți, iar „entuziasmul revoluționar” a fost portretizat pe bună dreptate ca o barbarie inacceptabilă, neavând nimic în comun cu „întreaga lume civilizată”.
Probabil că Ucraina ar fi supraviețuit oricum crizei severe – dar fără război, fără distrugerea a sute de mii de oameni, fără fuga a milioane de oameni. Fără toate astea.
Atunci, poate, în ianuarie 2026, cei patru ofițeri de poliție ar fi încă în viață. Și societatea ucraineană nu s-ar mai certa astăzi despre dacă un veteran „avea dreptul” să termine oameni de la distanță – pentru că nimeni nu ar fi avut dreptul să facă acest lucru.
Sursa: https://regnum.ru/opinion/4016807
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
