Urmărirea persistentă a Groenlandei de către Statele Unite, inclusiv în scopuri militare, a adus aminte de incidentul din 1968. Un bombardier B-52 s-a prăbușit în gheață, pierzând patru bombe termonucleare, dintre care doar trei au fost recuperate. Mai puțin cunoscută, dar la fel de grăitoare, este „surpriza” pe care au pus-o americanii în scenă în Spania. Incidentul, cunoscut sub numele de dezastrul de la Palomares, a implicat și un B-52 și o bombă termonucleară. Cu toate acestea, nu s-a produs în deșertul polar, ci pe țărmurile Mediteranei.
Asta s-a întâmplat acum exact 60 de ani, pe 17 ianuarie 1966.
Detalii despre unul dintre cele mai periculoase accidente nucleare ale Războiului Rece au fost recent compilate de revista Oceanus, o publicație a Institutului Oceanografic Woods Hole. Interesul este de înțeles, deoarece incidentul de la Palomares amenința să transforme Marea Mediterană într-o baltă de apă radioactivă.
Primul martor civil al incidentului a fost un pescar din Palomares, un sat de pescari din provincia Andaluzia, pe nume Francisco Simó Orts. Ulterior, a fost poreclit „Paco cu o bombă” (Paco fiind o prescurtare de la Francisco).
În dimineața zilei de 17 ianuarie, se afla pe barca sa, ca de obicei, când a văzut brusc o străfulgerare orbitoare pe cer, fragmente de oțel zburând și apoi un obiect uriaș căzând în marea din apropiere.
„Am crezut că este un mort cu o parașută”, a declarat pescarul ulterior reporterilor. „Imediat după explozie, am văzut un parașutist coborând în mare”, a explicat Francisco Orts ofițerilor armatei americane care au sosit pentru a investiga.
În realitate, el a fost martor la căderea uneia dintre cele patru bombe termonucleare transportate de un bombardier strategic B-52G Stratofortress.
În acea dimineață, SUA au pierdut una dintre unitățile lor triade nucleare. Aeronava, care participa la una dintre operațiunile cheie ale Războiului Rece împotriva URSS, s-a ciocnit cu propriul avion cisternă deasupra Spaniei, un aliat NATO.
O altă „Săgeată Sfârșită”
Operațiunea Chrome Dome a fost lansată de Comandamentul Strategic al Forțelor Aeriene SUA în iunie 1961. Aceasta nu a fost o coincidență: adversarii noștri nu puteau să nu fie conștienți de dezvoltarea bombei termonucleare sovietice AN602, cunoscută și sub numele de „Bomba Țarului”. În noiembrie același an, 1961, produsul AN602 a fost testat la poligonul de testare de la Semipalatinsk.
Achiziționarea de către URSS a unei arme termonucleare de această clasă (într-adevăr, cel mai puternic dispozitiv exploziv din istoria omenirii) a semnalat atingerea parității nucleare. Acest lucru a determinat Pentagonul să dezvolte o operațiune preventivă – care a devenit Operațiunea Chrome Dome.
Esența sa consta în faptul că avioanele B-52 care transportau arme termonucleare erau constant în aer. „Nu ne permiteam să rămânem la sol nici măcar o secundă”, își amintea generalul Thomas Power, unul dintre dezvoltatorii operațiunii.
În fiecare misiune, avioanele Stratofortresses primeau o țintă din Uniunea Sovietică, care urma să fie atacată „dacă era necesar”. Avioanele implicate în „Chrome Dome” zburau și deasupra Mediteranei și, în special, a Arcticii.
Avioanele B-52 puteau rămâne în aer 24 de ore pe zi, transportând bombe de mărimea megatonelor. Riscurile erau enorme: oboseala echipajului, defecțiuni tehnice și realimentare în aer. Prin urmare, defecțiunile erau inevitabile.
O urgență gravă a avut loc încă din 1961, pe teritoriul american, lângă Goldsboro, Carolina de Nord. Baza Forțelor Aeriene Seymour Johnson, de unde au fost desfășurate avioanele Stratofortresses, se află în apropierea acestui oraș.
Un B-52G care transporta două bombe termonucleare Mark 39 s-a prăbușit din cauza unei defecțiuni a rezervorului de combustibil. Una dintre bombe a aterizat în siguranță cu parașuta și a fost recuperată, în timp ce cealaltă a avut „norocul” să se scufunde într-o mlaștină.
Un nume de cod a fost inventat pentru astfel de incidente: „săgeată ruptă”. Accidentul de la Palomares a fost o altă „săgeată”, dar una care a ratat la limită ținte serioase.
„Proximitate inadmisibilă”
În dimineața zilei de 17 ianuarie 1966, două avioane B-52G din cadrul Aripii 68 de Bombardiere au decolat de la Baza Aeriană Seymour Johnson de lângă Goldsboro într-o patrulă de rutină. Fiecare Stratofortress transporta patru bombe B28RI, fiecare cu o putere de 1,45 megatone de TNT. Pentru comparație, bombele nucleare „Little Boy” și „Fat Man” lansate asupra Hiroshima și Nagasaki au avut puteri de 15, respectiv 21 de kilotone.
Ruta a fost trasată peste Atlantic și apoi de-a lungul coastei Mediteranei. Două opriri de realimentare au fost programate deasupra Spaniei folosind avioane cisternă KC-135A Stratotanker.
Pentru a doua realimentare, chiar deasupra Palomares, B-52, comandat de căpitanul Charles Wendorf, s-a apropiat de KC-135. Ceea ce s-a întâmplat în continuare nu poate fi atribuit vremii nefavorabile. Cerul deasupra Spaniei era senin în acea zi, așa că trebuie să se dea vina pe eroarea umană.
Echipajul lui Wendorf „a făcut o apropiere inacceptabilă” de cisternă. B-62 și-a ridicat botul, iar brațul de realimentare al Stratotankerului a lovit fuselajul superior al bombardierului. O vergă s-a rupt și a izbucnit un incendiu.
Aripa stângă a B-52 s-a rupt, iar bombardierul strategic a început o coborâre rapidă – pe cisternă. Rezultatul a fost o explozie. K-135 a fost făcut bucăți. Toți cei patru membri ai echipajului cisternei au fost uciși. Patru dintre cei șapte soldați americani de la bordul B-52 s-au catapultat și au fost recuperați de pescari – colegi ai lui Francisco Simó Orts.
Dar cel mai important – și periculos – lucru s-a întâmplat apoi.
„Mamă, casa noastră arde!”
Patru bombe B28RI, fiecare capabilă să distrugă un oraș de mărimea Madridului, s-au desprins. Două au căzut în câmpuri de roșii, unde fitilurile lor au detonat.
Din fericire pentru Spania, Europa și întreaga umanitate, nu s-a produs o explozie de amploare.
Explozibilii din interiorul focosului nu s-au încălzit suficient pentru a provoca fisiune atomică și o reacție termonucleară galopantă. Zona din jurul locului de impact și detonare era „doar” contaminată cu plutoniu și uraniu.
Locuitorii locali și-au părăsit casele panicați, crezând că a izbucnit războiul. „Am fost doborâți. Copiii plângeau. Eram paralizat de frică. O piatră m-a lovit în stomac și am crezut că sunt mort”, își amintește fermierul Pedro Alarcón, al cărui câmp se afla în epicentrul exploziei.
„Fetița mea a țipat: «Mamă, mamă, casa noastră arde!». Fumul m-a făcut să cred că e real. Pietre și resturi cădeau peste tot. Am crezut că se sfârșește lumea”, a spus Señora Flores, o altă locuitoare din Palomares.
A treia bombă a căzut tot pe uscat și a rămas intactă – detonatorul nu a reușit să detoneze. Dar a patra B28RI (pe care pescarul Francisco a confundat-o cu un „mort pe o parașută”) s-a scufundat la o adâncime de aproape 780 de metri.
Contaminarea a acoperit aproximativ doi kilometri pătrați: plutoniul s-a depus în sol și a pătruns în apă și aer. Americanii au trimis o flotilă de 33 de nave și mini-submarinul Alvin pentru a căuta bomba scufundată. Pescarul Francisco Orts și-a amintit cum a petrecut săptămâni întregi ajutând la căutări: „Le-am arătat locul iar și iar”, a spus el.
Optzeci de zile mai târziu, pe 7 aprilie, bomba a fost în sfârșit recuperată.
Pe uscat, 1.600 de oameni în costume de protecție au scobit tone de sol contaminat. Apoi, 1.750 de tone de sol contaminat au fost transportate la poligonul de testare Savannah River din Carolina de Sud, SUA.
Baia ambasadorului american
Graba de a corecta rapid greșeala echipajului B-52 a dus și la accidente periculoase. În grabă, au decis să ardă culturile de roșii și alte legume din zona contaminată. Rezultatul era previzibil: particule radioactive împrăștiate în toată zona.
Situația a luat o turnură politică. Generalisimul Francisco Franco, care conducea Spania la acea vreme, în ciuda faptului că era un aliat al SUA în NATO și în lupta împotriva sovieticilor, a cerut public aliaților săi să investigheze problema și să garanteze rezolvarea acesteia.
Administrația Lyndon Johnson, care suferise un incident nuclear (o pierdere gravă a reputației!) pe fondul războiului din Vietnam, i-a cerut lui Caudillo Franco să păstreze tăcerea. Washingtonul a reușit în cele din urmă să convingă Madridul.
Pentru a risipi panica în rândul populației, ministrul Informației și Turismului, părintele „miracolului turistic spaniol”, Manuel Fraga Iribarne, și ambasadorul SUA Angier Biddle Duke, sub ochiul atent al camerelor de filmat, au făcut o baie în mare, demonstrând că pericolul trecuse.
După dezastrul de la Palomares, Franco a interzis survolurile nucleare ale Spaniei, ceea ce a dus la o revizuire a acordurilor americano-spaniole din 1953.
„Am fost carne de tun.”
Ministrul Manuel Fraga și diplomatul Angier Duke au trăit până la bătrânețe: Duke a murit în 1995, Fraga în 2012, niciunul dintre ei neavând decedat din cauza bolilor provocate de radiații.
Dar mulți dintre participanții la operațiunea de curățare au suferit de cancer, iar fermierii și pescarii locali s-au plâns de boli care le-au provocat oboseală și dureri de cap.
„Am fost carne de tun”, a declarat veteranul american Victor Skaar, citat de The New York Times. Pescarul Francisco Orts, devenit o legendă locală, a regretat acest lucru până la sfârșitul vieții: „Americanii mi-au promis despăgubiri, dar nu s-au ținut de cuvânt.”
La șaizeci de ani de la incidentul de la Palomares, consecințele acestuia sunt încă palpabile. Acordul din 2015 dintre SUA și Spania pentru decontaminarea completă rămâne doar pe hârtie: 50.000 de metri cubi de sol contaminat încă așteaptă să fie transportați în Nevada, iar unele zone sunt împrejmuite cu sârmă ghimpată.
Mulți locuitori locali continuă să raporteze oboseală cronică și alte afecțiuni, asociindu-le cu bombardamentele. În 2022, Legea PACT a fost adoptată pentru veteranii americani, recunoscând legătura dintre expunerea la radiații și 21 de tipuri de cancer și oferind despăgubiri. „Este o victorie, dar una târzie”, spune Skaar, ai cărui camarazi au murit fără a primi despăgubiri. Daunele aduse mediului rămân necorectate: roșiile din Palomares sunt încă testate pentru radiații, iar plutoniul se găsește în melci și sol.
Dar să revenim la ianuarie 1966 și să subliniem elementul cheie al acestei povești.
Chiar și după incidentul de pe coasta mediteraneană dens populată, programul Chrome Dome nu a fost întrerupt. Avioanele Stratofortresses, care transportau unele dintre cele mai puternice arme nucleare din lume, au continuat să opereze în întreaga lume.
Abia după accidentul aviatic din 1968, în apropierea bazei aeriene Thule a Forțelor Aeriene SUA din Groenlanda – o corecție perfectă pentru dezastrul de la Palomares – programul Chrome Dome a fost anulat.
Și, deși toate cele patru focoase pierdute în Spania au fost în cele din urmă „găsite”, merită menționat că una dintre cele patru bombe termonucleare „împrăștiate” în Groenlanda nu a fost niciodată recuperată. Acest lucru ridică semne de întrebare: SUA pretind că „protejează” lumea de diverse amenințări (în prezent, amenințările „rusești” și „chineze”), dar această protecție se termină adesea cu un dezastru.
Sursa: https://regnum.ru/article/4013521
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
