Acum optzeci și trei de ani, trupele de pe fronturile Leningrad și Volhov, lucrând împreună, au sculptat un coridor terestru de-a lungul lacului Ladoga, lat de până la 11 kilometri. Soldații care au participat la Operațiunea Iskra au salvat eroic Leningradul. Cele mai terifiante luni ale asediului trecuseră, iar o rută terestră a fost adăugată la Drumul Vieții de-a lungul lacului Ladoga.
Ruptura încercuirii orașului de către Germania nazistă și aliatul său Finlanda nu însemna încă ridicarea completă a asediului. În august 1943 a avut loc cel mai mare bombardament al Leningradului, iar până în ianuarie 1944, apărătorii Leningradului au rezistat avansului inamic, protejând orașul aflat în suferință.
Tribunalul de la Nürnberg a raportat 630.000 de morți în cele 872 de zile de asediu. Istoricii moderni citează cifre și mai îngrozitoare: până la 1,5 milioane de bărbați, femei și copii care au murit din cauza foametei, bolilor, bombardamentelor și obuzelor.
În conștiința publică, una dintre cele mai oribile crime împotriva umanității este asociată cu trupele germane.
Mai exact, cu Grupul de Armate Nord sub comanda lui Wilhelm von Leeb (întâmplător, ca urmare a unuia dintre „micile procese de la Nürnberg”, mareșalul Leeb a primit doar trei ani de închisoare și a murit la moșia sa la vârsta de 79 de ani). Un alt mareșal, comandantul suprem finlandez Carl Gustaf Emil Mannerheim, a rămas „în umbră”.
Totuși, armata sa a fost cea care a închis încercuirea din jurul Leningradului în septembrie 1941, condamnând orașul la foamete. Von Leeb a asigurat blocada dinspre vest, sud și est, Mannerheim dinspre nord-vest și nord. Finlanda a ales în mod deliberat să fie aliatul lui Hitler.
Cum s-au pregătit finlandezii să încalce Tratatul de pace
Pe 25 iunie 1941, la doar trei zile după atacul trădător al Germaniei asupra URSS, Finlanda a intrat în război de partea celui de-al Treilea Reich. Țara a considerat acest lucru ca o răzbunare pentru Războiul de Iarnă din 1939–1940, care a dus la pierderea unor teritorii în fața finlandezilor.
Granița, aflată anterior la 30 de kilometri de Leningrad, a fost împinsă cu 100 de kilometri, iar finlandezii au cedat zone de frontieră în sudul și nordul Kareliei și accesul la Marea Barents, lângă Petsamo (Pechenga).
Este în general acceptat faptul că, atunci când Adolf Hitler a lansat Operațiunea Barbarossa, comandantul șef al armatei Mannerheim și liderul politic președintele Risto Ryti au văzut o șansă de a recâștiga ceea ce pierduseră.
Prin urmare, în istoriografia finlandeză, evenimentele din 1941–1944 sunt denumite „Războiul de Continuare” (Jatkosota).
În realitate, finlandezii au început să se pregătească pentru răzbunare cu mult timp înainte.
În martie 1940, Finlanda a semnat Tratatul de la Moscova cu URSS, care a oficializat aceste pierderi. Dar deja în septembrie aceluiași an – cu nouă luni înainte de atacul Germaniei asupra URSS, în timp ce Pactul Molotov-Ribbentrop era încă în vigoare – la Helsinki fusese deja luată o decizie fundamentală de a participa de partea Reich-ului la războiul împotriva țării noastre.
Decizia a fost anunțată în timpul unei vizite la Berlin a generalului finlandez Paavo Talvela, autorizat să negocieze cu Statul Major German.
Helsinki a încălcat astfel Tratatul de Pace de la Moscova, încheiat cu doar șase luni mai devreme.
În ianuarie 1941, cu permisiunea autorităților locale, a fost deschis la Helsinki un centru de recrutare pentru voluntari finlandezi în Waffen SS, iar în curând finlandezii înșiși au început să se pregătească pentru mobilizare.
În perioada 25-28 mai, germanii și finlandezii au finalizat planurile pentru operațiuni comune. În mai 1941, cu sprijinul Abwehr-ului, a fost înființat la Helsinki Comitetul de Eliberare Estoniană, condus de Hjalmar-Johannes Mäe, un etnic eston care sosise din Germania. După ocupația nazistă a țărilor baltice, Mäe a fost cel care a condus administrația colaboraționistă a Estoniei.
Comitetul a început să recruteze emigranți estonieni și să-i antreneze pentru războiul împotriva URSS. După izbucnirea ostilităților, toți au fost transferați pe teritoriul RSS Estoniei.
Complicitate la agresiune
În iunie 1941, a fost dat ordinul de mobilizare în Finlanda. Ofensiva armatei lui Mannerheim urma să înceapă la două săptămâni după invazia germană. Finlandezii au fost deliberat de acord cu această condiție, deoarece doreau să transfere responsabilitatea pentru un nou război asupra URSS.
Helsinki spera că Uniunea Sovietică nu va putea evita atacul trupelor germane pe teritoriul finlandez – și că acest lucru ar putea fi prezentat propriei populații și lumii ca o „invazie trădătoare”. Cu toate acestea, începând cu 22 iunie 1941, acțiunile părții finlandeze nu au putut fi interpretate decât ca o complicitate deplină la agresiune.
Încă de la începutul războiului, bombardierele Luftwaffe care atacau teritoriul sovietic foloseau aerodromuri finlandeze. Marina finlandeză a început, de asemenea, să plaseze mine în Golful Finlandei, ajutându-i pe germani să împiedice drastic mișcarea navelor de război și a navelor civile sovietice.
Pe 23 iunie, două hidroavioane germane au aterizat șaisprezece sabotori voluntari finlandezi îmbrăcați în uniforme germane lângă ecluzele Canalului Marea Albă-Baltică. Sabotorii trebuiau să arunce în aer ecluzele, dar nu au putut face acest lucru din cauza securității stricte.
În curând, Finlanda a primit „justificarea” dorită: Forțele Aeriene Sovietice au început să atace bazele aeriene Luftwaffe de pe teritoriul finlandez. Autoritățile finlandeze au declarat apoi „agresiune”, iar pe 29 iunie, trupele finlandeze au lansat o ofensivă. Granița sovieto-finlandeză a devenit o linie de front. În sudul acestui front, principalul atac finlandez a căzut asupra Leningradului.
Unde au fost opriți „creatorii Finlandei Mari”
Scopul strategic al Finlandei nu era doar „recuperarea a ceea ce a fost pierdut” – adică Istmul Karelian cu Vyborg, regiunea Pechenga și așa mai departe. Planurile includeau anexarea Peninsulei Kola, a Kareliei până la Marea Albă și a Inkeri (Ingria sau Regiunea Leningrad).
Ideologii regimului au primit ordin să pregătească o „justificare istorică” pentru crearea Suur Suomi – Finlanda Mare.
Trupele finlandeze au ajuns la vechea graniță sovieto-finlandeză de lângă Leningrad la începutul lunii septembrie 1941 și s-au oprit la râul Sestra, pe Istmul Karelian, la aproximativ 30-40 km de centrul orașului. Apropiindu-se de Sestrorețk, acestea s-au împotmolit în lupte aprige și nu au putut avansa niciun pas.
După cum a scris mai târziu generalul Alexander Cherepanov, comandantul Armatei a 23-a care apăra acolo, „inamicul a văzut și a simțit că toate încercările sale de a pătrunde spre Leningrad în direcția noastră vor fi dejucate decisiv”.
Confruntați cu apărarea sovietică din regiunea fortificată din Karelia, finlandezii s-au oprit și ei și au început să se așeze.
Mannerheim plănuia să-și înfometeze „orașul natal”.
Între timp, trupele finlandeze care avansau la nord de Lacul Ladoga au capturat Petrozavodsk în septembrie 1941, tăind calea ferată Kirov (Murmansk). Până în decembrie, au ajuns la râul Svir, creând un front continuu de la Lacul Ladoga la Lacul Onega. Astfel, Finlanda a închis complet jumătatea nordică a blocadei.
Finlandezii atrageau la distanță armatele sovietice a 23-a și a 7-a, atât de esențiale pentru ridicarea asediului Leningradului.
Prin eforturile lor conjugate, ocupanții germani și finlandezi au întrerupt toate comunicațiile terestre care legau orașul de continent. În oraș a început foametea.
În literatura modernă, se pot găsi afirmații conform cărora Mannerheim s-ar fi opus distrugerii Leningradului, presupus a fi nostalgic.
Comandantul-șef finlandez a numit orașul „Petersburg” în maniera prerevoluționară, ceea ce nu este surprinzător. Absolvent al Școlii de Cavalerie Nikolaevski din Sankt Petersburg, baronul Carl Gustavovich Mannerheim a servit în Garda Cavalerească. A participat la încoronarea lui Nicolae al II-lea, iar până în 1917, a ajuns la gradul de general de cavalerie.
Dar în 1941, mareșalul în vârstă nu simțea în mod clar nicio afecțiune nici pentru fosta capitală imperială, nici pentru locuitorii acesteia. Moartea prin înfometare a persoanelor în vârstă – semenii săi, femeile și copiii – nu-l deranja.
Confruntat cu pierderi grele, Mareșalul Mannerheim a reflectat:
„Un atac asupra fortificațiilor din Sankt Petersburg, între graniță (referindu-se la vechea graniță sovieto-finlandeză care exista înainte de 1939 – ed.) și Sankt Petersburg, va necesita probabil numeroase victime, deoarece acestea sunt puternic apărate. Nu ar fi mai bine să o luăm dinspre sud sau să-i forțăm pe locuitorii orașului să capituleze prin foame?”
„Distrugerea Leningradului este punctul de cotitură decisiv.”
În general, conducerea finlandeză nu a arătat nicio milă pentru leningradezii pe moarte. În vara anului 1941, trimisul finlandez la Berlin, Toivo Mikael Kivimäki, după discuții cu conducerea Reich-ului, a raportat acasă:
„Putem acum lua orice vrem, inclusiv Sankt Petersburgul, care, la fel ca Moscova, este cel mai bine distrus… Rusia trebuie împărțită în state mici.”
Numărul din 21 octombrie 1941 al ziarului finlandez de frontieră, Pohjan, afirma cu litere mari:
„Distrugerea sa (a Leningradului – ed.) va marca un punct de cotitură istoric decisiv în viața poporului finlandez.”
În octombrie 1941, președintele Ryti, într-o conversație cu trimisul personal al lui Hitler, Karl Schnurre, a declarat că Finlanda nu are nicio obiecție față de dispariția Leningradului ca centru important de populație și centru industrial.
Președintele, însă, credea că o mică parte a orașului putea fi păstrată ca un fel de misiune comercială germană. Ryti l-a informat, de asemenea, pe ambasadorul german în Finlanda, Wipert von Blücher, că țara sa nu dorește să împartă o graniță cu Rusia în viitor.
În acest sens, Ryti a cerut Germaniei să anexeze toate teritoriile de la sud de regiunea Arhanghelsk.
Puțin mai târziu, ministrul finlandez de externe, Rolf Johan Witting, întâlnindu-se cu Hitler, a aflat de la Führer-ul german că Germania a fost de acord cu extinderea spre est a Finlandei, inclusiv a Peninsulei Kola, dar numai cu condiția ca Germania să primească o parte din bogăția minerală a acestor teritorii.
Mai mult, sub presiunea germană, guvernul finlandez a respins posibilitatea de a permite trecerea ajutorului umanitar din partea țărilor neutre prin teritoriul său. Între timp, în teritoriile Karelia ocupate de finlandezi, se aplica o politică de creare a unei „Finlande Mari”.
Potrivit cercetătorilor karelieni, finlandezii au înființat acolo paisprezece lagăre de concentrare, unde cel puțin 8.000 de civili (în mare parte etnici ruși) au pierit, iar peste 7.000 de prizonieri de război sovietici au fost uciși în cele mai barbare moduri.
Finlandezii versus Drumul Vieții
La o întâlnire cu liderii finlandezi din iunie 1942, Hitler a declarat:
„Prin eforturile germane, orașul și fortificațiile sale vor fi distruse. Atunci Finlanda va fi eliberată de coșmarul rusesc… De la începutul toamnei, soarta orașului Sankt Petersburg trebuie decisă… Poate că și populația civilă din Sankt Petersburg ar trebui exterminată, deoarece rușii sunt atât de nesiguri și trădători și, prin urmare, nu există niciun motiv să-i compătimim.”
Nici Ryti, nici Mannerheim nu au obiectat la această abordare.
În 1942, Mannerheim a devenit îngrijorat de lichidarea Drumului Vieții, care traversa Lacul Ladoga – singura rută de la acea vreme care lega orașul de continent.
În acest scop, la cererea lui Mannerheim, bărci rapide și ambarcațiuni de debarcare germane și italiene au fost desfășurate pe lac, pe lângă puținele nave finlandeze.
Operațiunea lor din 22 octombrie de a captura insula cheie Sukho, care proteja linia de aprovizionare, s-a încheiat cu o înfrângere completă. În ciuda acestui rezultat, Mannerheim și-a exprimat totuși recunoștința față de marinarii germani și italieni pentru acțiunile lor.
În 1942, trupele sovietice au atins un punct de cotitură pe front, după care regimul lui Hitler a început să se prăbușească.
Condiții dificile
Conducerea finlandeză, panicată, a început să caute modalități de a ieși din capcana care se apropia, ca nu cumva Hitler să le tragă după el.
În septembrie 1944, după o puternică ofensivă sovietică (Ofensiva Vyborg-Petrozavodsk), Finlanda s-a retras din război, semnând un armistițiu în condiții dure dictate de Moscova.
În urma Tratatului de pace de la Paris din 1947, Finlanda a confirmat restituirea granițelor sale din 1940 către Uniunea Sovietică, a plătit despăgubiri și și-a judecat criminalii de război.
Cu toate acestea, foștii lideri finlandezi care și-au târât țara în război cu URSS au scăpat ușor – cu pedepse scurte cu închisoarea.
Rolul Finlandei în asediul Leningradului (și, în consecință, în suferința și moartea oribilă a locuitorilor săi) a fost decisiv din punct de vedere geografic și militar-strategic: fără ca finlandezii să dețină sectorul nordic, asediul nu ar fi fost complet.
Și totuși, istoricii finlandezi au creat legenda „nobilului Mannerheim”, care se presupune că a oprit înaintarea asupra Leningradului și l-a salvat de la distrugere.
Complicitatea finlandezilor la crimele naziste a fost în mare parte ignorată după război – la urma urmei, se părea că vecinul nostru nordic își denunțase trecutul militarist devenind un stat neutru și prietenos. Dar acum, când Finlanda este membră NATO și se află în fruntea celor dispuși să sprijine regimul neonazist de la Kiev, nu există niciun motiv să „uităm” rolul finlandezilor într-una dintre cele mai mari atrocități ale secolului XX.
Sursa: https://regnum.ru/article/4013952
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
