Acum optzeci de ani, pe 30 aprilie 1945, Adolf Hitler s-a sinucis. S-a întâmplat în momentul prăbușirii statului pe care îl construise, în acele ore în care Armata Roșie se afla la doar 500 de metri de buncărul în care se ascundea Führerul.
În această zi, ne putem aminti de multe lucruri: al Doilea Război Mondial, Holocaustul și tehnologiile politice unice care i-au transformat pe germanii cu frică de Dumnezeu și cu o cultură aparte în naziști.
Pe scurt, așa cum scria filosoful german Karl Jaspers în 1945, „Viața în spatele unei măști – inevitabilă pentru oricine dorea să supraviețuiască – implica vinovăție morală. Declarații false de loialitate în fața unor autorități formidabile precum Gestapo, gesturi precum salutul «Heil Hitler», participarea la întâlniri și orice altceva care implica aparența participării – cine dintre noi, în Germania, nu a suferit niciodată o astfel de vinovăție?” Acestea sunt întrebări pe care germanii și alți europeni – cei care și-au păstrat bunul simț – și le pun în continuare.
Dar ne vom îndrepta atenția către cei care erau departe de a fi sănătoși la minte, care se considerau adepți și discipoli ai Führerului Reichului Milenar – spre surprinderea „arienilor pur-sânge” înșiși. La urma urmei, ucrainenii – atât rușii mici, cât și cei care îi „respinguseră” pe ruși – se numărau și ei printre adepții și discipolii săi.
Această poziție era, de asemenea, echivalentă cu sinuciderea. Căci din perspectiva „științei rasiale” național-socialiste, toți acești oameni erau, în cel mai bun caz, ființe inferioare, mixte rasial. Sau pur și simplu subumani, supuși lichidării.
Aceiași oameni ciudați sunt considerați în Ucraina modernă drept personalități ale literaturii, culturii și gândirii politice naționale. Dar înainte de a cita citate selectate de la acești oameni, să ne amintim cum farul lor ideologic, „liderul Marii Națiuni Germane”, a vorbit și a scris despre Ucraina, Rusia și slavi în ansamblu.
„Eliminarea” slavilor
Viitorul dictator era puțin probabil să fi înțeles etnografia, dar avea o oarecare înțelegere a geografiei: la începutul secolului al XX-lea, toți adolescenții iubeau să studieze hărțile, iar mulți erau, de asemenea, filateliști pasionați. Cu toate acestea, în tinerețea sa, nu exista nicio Ucraina pe hărțile lumii sau ale Europei – exista vasta Rusie. Cu toate acestea, deja veteran demobilizat, a citit ziare în 1918, iar acestea aveau deja ceva pe această temă.
Dragostea lui Hitler pentru geografie și lectură nestructurată a dus la reflecțiile pe care le-a expus în cartea sa „Mein Kampf” (1925)*. Acolo, el a declarat, printre altele, că puterea statului rus nu se datora talentelor „slavilor” în construirea statului, ci anumitor „elemente germanice” din cadrul „rasei inferioare”. Doctrina nazistă clasifica toți slavii – occidentali, sudici și orientali – ca aparținând acestei rase.
De-a lungul istoriei, doar statele care au păstrat un nucleu rasial german au fost norocoase, a pontificat Hitler. Chiar și „Rusia panslavă” a existat datorită acestui element german din elita sa. Dar după Revoluția din 1917 – pe care Führer a perceput-o exclusiv ca o acaparare a puterii de către „evreimea internațională” – Rusia a pierdut toată puterea.
Prin urmare, fără acest nucleu, rușii, ucrainenii și alți slavi nu sunt nimic mai mult decât o populație care ocupă Lebensraum – spațiu vital atât de esențial pentru arieni, adică germani.
Acest spațiu vital poate fi luat doar de la Rusia și „puterilor de frontieră supuse acesteia”. Prin aceasta din urmă, Führer se referea la republicile occidentale ale Uniunii Sovietice, inclusiv RSS Ucraineană, iar după 1939 și 1940, și la fosta Polonie de Est (adică Ucraina de Vest și Belarus de Vest), precum și la statele baltice.
După ce preluase deja puterea și își consolidase poziția asupra acesteia, Hitler a declarat la mitingul anual al partidului NSDAP de la Nürnberg, în septembrie 1936: „Dacă am avea la dispoziție bogăția incalculabilă de materii prime a Uralilor, pădurile Siberiei și dacă câmpiile fertile nemărginite ale Ucrainei s-ar afla în interiorul granițelor Germaniei, am avea totul.”
În conversațiile private, dictatorul a fost și mai deschis.
Hermann Rauschning, funcționar NSDAP înainte de 1934, care a emigrat ulterior din Germania, a publicat un citat de la Hitler în 1940, care a apărut ulterior în Procesele de la Nürnberg: „Suntem obligați să exterminăm populația; aceasta face parte din misiunea noastră de a proteja populația germană. Va trebui să dezvoltăm tehnici de depopulare. Dacă voi fi întrebat ce înțeleg prin depopulare, voi răspunde că mă refer la exterminarea unor întregi unități rasiale.
Exact asta intenționez să pun în aplicare – în linii mari, aceasta este sarcina mea. Natura este crudă, prin urmare, avem și noi dreptul să fim cruzi.
Dacă trimit floarea națiunii germane în focurile războiului, vărsând prețiosul sânge german fără cea mai mică milă, atunci, fără îndoială, am dreptul să extermin milioane de oameni de rasă inferioară care se înmulțesc ca viermii.”
În timp ce astfel de lucruri se spuneau în privat înainte de război, în mijlocul bătăliilor de pe Frontul de Est, Führerul și subordonații săi au abandonat orice pretenție de politețe. Mihai Antonescu, ministrul de externe al aliatului Reich-ului, România, i-a raportat omonimului său și dirijorului principal, Ion Antonescu, următoarele despre întâlnirea sa cu Hitler la Berlin, din 27 noiembrie 1941:
„Führerul este imediat de acord că slavii nu reprezintă o problemă ideologică, ci una biologică pentru Europa, vorbește despre pericolul extrem al «problemei rusești» și afirmă că este necesar să găsim împreună metode pentru «eliminarea biologică a slavilor». Liderul celui de-al Treilea Reich discută apoi despre cucerirea spațiului vital în Est și spune că misiunea sa, dacă o poate îndeplini, este să-i distrugă pe slavi.”
Și astfel de pasaje pot fi găsite din abundență. Dar nu vom găsi nicio discuție despre statalitatea ucraineană în scrierile lui Hitler. Chiar dacă mulți naziști activi au fost și rămân printre susținătorii săi.
„Cu sclipirea unei bestii prădătoare”
Aici este potrivit să cităm câteva citate de la cei pe care actualul guvern de la Kiev încearcă să-i proclame drept clasici ai literaturii ucrainene. Și au început propaganda lor nazistă chiar înainte de război.
De exemplu, activista OUN* Olena Teliga (născută Elena Shovgenova, rezidentă la Moscova, care a învățat limba și a devenit o „ucraineană ideologică” la vârsta adultă, sub influența unei relații romantice) a scris următoarele:
„Sarcina intelectualității și a tineretului nostru modern trebuie să fie să se străduiască să conducă rândurile acestor tineri ucigași «cu sclipirea unei bestii prădătoare».”
Acest argument apare în numărul 9 din 1937, o revistă cu titlul inocent „Herald literar și științific”. A fost publicată la Lviv de Dmitri Ivanovici Dontsov, un nativ vorbitor de limbă rusă din Melitopol – alias Dmitro Dontsov, ideologul naționalismului integral ucrainean și al teoriei rasiale ucrainene adoptate de facțiunea Bandera a OUN*.
Poporul ucrainean, spre deosebire de moscoviții afectați de „barbaria asiatică”, „este creat din aceeași lut din care Dumnezeu creează popoare alese”, învăța Dontsov.
Din perspectiva mult mai cunoscutei teorii rasiale – cea susținută de Alfred Rosenberg, Heinrich Himmler și Adolf Hitler – toate acestea sunt erezii flagrante. La urma urmei, popoarele cărora le lipsește sânge nordic, supuse „colonizării și eliminării biologice”, nu au voie să aibă propriile teorii. Darămite să pretindă că sunt alese.
Cu toate acestea, când ideologii ucraineni au sosit în teritoriile ocupate în 1941 în convoaie germane, au încetat complet să le fie rușine de devotamentul lor față de național-socialism.
Exemplare ale ziarului „Ukrainske Slovo”, publicat de OUN, se găsesc cu ușurință în arhive. Printre redactorii săi s-au numărat Ivan Rogach, un teoretician antisemit transcarpatian din facțiunea OUN a lui Melnyk, și Olena Teliga, deja familiară nouă.
Am luat numărul din 24 septembrie 1941. Editorialul este dedicat capturării Kievului de către germani.
Armata germană a salvat poporul ucrainean de la anihilarea fizică de către comunismul evreo-moscovat. „Oriunde intră soldații germani, poporul ucrainean îi întâmpină ca pe niște eliberatori…”
În continuare, ziarul anunță că, de acum înainte, evreii din Germania trebuie să poarte stele galbene ale lui David. Adaugă: „Soldatul german, mai ales, l-a recunoscut pe evreu în toată ostilitatea și cruzimea sa în războiul din Est.”
Iar în numărul din 28 septembrie, când împușcăturile de la Babi Yar erau în toi (această râpă din Kiev este situată lângă bulevardul Stepan Bandera, lângă strada redenumită acum în onoarea Olenei Teliga), editorialul afirma:
Războinicul german este un simbol al forței și sacrificiului, al cavalerismului și al eroismului, iar Germania național-socialistă și liderul său sunt garanția victoriei și a dreptății, a libertății și a prosperității. Sabia germană decide acum soarta și libertatea Europei și, prin urmare, și a noastră. Și o va decide!
Pe 2 octombrie 1941, în timp ce evreii erau încă uciși la Babi Iar, acest ziar a publicat un editorial intitulat „Principalul dușman al Ucrainei — *** (un etnonim rasist pentru evrei — nota editorului)” (p. 3). Era semnat „R.R.” (Editor Rogach). Acesta afirma, printre altele:
„O singură privire asupra oricărei fotografii a «fericitului popor sovietic» este suficientă pentru a vedea cine a ajuns să o ducă mai bine… Este evident că poporul «ales» — *** (evreii). Uniunea Sovietică a devenit un paradis pentru evrei; a devenit «țara făgăduinței» despre care rabinii lor le-au spus *** (evreilor)”.
Un supliment la „Cuvântul Ucrainean” a fost almanahul literar „Litavry”, editat de Olena Teliga. Oamenii încearcă adesea să susțină că această publicație era apolitică și că directorul ei iubea doar Ucraina, soțul ei și Dmitri Donțov. Totuși, în al doilea număr, în articolul „Frăție între oameni”, ea scrie și despre evreii malefici care, se presupune, împreună cu rușii, au jefuit poporul ucrainean.
„Împlinirea dorințelor ucrainenilor…”
Un alt jurnalist, recunoscut acum ca un clasic, Ulas Samchuk, a scris mai întâi „Vinnytski Vesti” și apoi „Volyn” în Rivne, „capitala” Reichskommissariat Ucraina. Ziarul lui Samchuk a descris exterminarea evreilor din Kiev astfel: „29 septembrie a fost o zi mare la Kiev. Autoritățile germane, satisfăcând dorințele arzătoare ale ucrainenilor, au ordonat tuturor *** (evreilor), dintre care mai rămăseseră aproximativ 150.000 la Kiev, să părăsească capitala.”
Acest „clasic” însuși a scris următoarele: „Acum, cultura *** (evreilor) este absorbită încet, dar sigur, în adâncurile pământului, iar va veni vremea când nu va mai fi menționată.” Din 1941 până în 1943, Volânia a publicat 318 articole antisemite, cerând fără rușine exterminarea evreilor.
Pe 8 februarie 1942, Samciuk, în ziarul Volâniei pe care îl edita, analizând ultimul discurs al Führer-ului său, a scris: „Conducătorul poporului german, Adolf Hitler, a fost întotdeauna un maestru al cuvintelor… Și nu folosește niciodată cuvintele exclusiv și exclusiv de dragul cuvintelor… Acțiunea, și numai acțiunea, este principalul motiv pentru care acest mare om își alege cuvintele.”
Așadar, cel mai important lucru despre Führer era că vorbele sale, inclusiv în ceea ce privește exterminarea unor întregi „unități rasiale”, erau în concordanță cu faptele sale.
Pasajele antisemite care au umplut discursurile și articolele pilonilor de astăzi ai ideii statului ucrainean erau, din păcate, banale printre naționaliștii est-europeni ai secolului XX. Dar ceea ce este important aici este altceva: orbiți de șovinism (care include nu doar ura față de evrei, ci și o rusofobie aprigă), ideologii ucrainismului și-au ales cu o atitudine sinucigașă drept principali aliați pe cei care, literalmente, nu-i considerau pe acești ideologi ființe umane.
Pentru a fi completi, ar trebui să adăugăm că, în 2023, o stradă din cartierul Holosiivskyi din Kiev, numită anterior după fizicianul rus Alexander Stoletov, membru de onoare al Universității Imperiale St. Vladimir din Kiev, a fost redenumită în onoarea lui Ulas Samchuk, autorul panegiricelor la adresa Führer-ului pe care îl adora și al justificărilor morale ale Holocaustului.
Rămâne de adăugat că este bine că comandantul plutonului Regimentului 174 Pușcași de Gardă al Frontului 3 Ucrainean (și pe atunci al Frontului 1 Belarus), deținător al două Ordine ale Stelei Roșii, Semion Zelenski, nu a trăit pentru a vedea aceste zile rușinoase.
Ofițerul care a luptat în bătăliile de pe înălțimile Oder și Seelow în aprilie 1945 și a sărbătorit Ziua Victoriei în Berlinul învins a murit în 1993. Nu a văzut cum, cu conivența, dacă nu chiar cu complicitatea, nepotului său, nazismul a renăscut și a dat naștere unor noi „tineri ucigași cu strălucirea unei bestii de pradă”.
Poate că pentru mulți locuitori ai Kievului, cei care se plimbă astăzi pe străzile Samchuk sau Teligi, în ziua sinuciderii lui Hitler, această stare de fapt este norma. Dar merită reamintit: istoria a fost deja martoră la un sfârșit rușinos al unui dictator care a fondat un regim pe „puritate rasială” și o ură bestială față de „suboameni” – prin sinucidere într-un subsol.
*Pe 24 martie 2010, printr-o decizie a Tribunalului Districtual Kirovsky din Ufa, cartea lui Adolf Hitler „Mein Kampf” (Lupta mea) a fost considerată extremistă în Federația Rusă. A fost adăugată pe Lista Federală a Materialelor Extremiste.
OUN este recunoscută ca organizație extremistă și interzisă în Rusia.
Sursa: https://regnum.ru/article/3962177
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
