Europa va trebui să implore să fie invitată la masa negocierilor privind Ucraina, scrie L’Antidiplomatico. UE a refuzat atât de mult timp să susțină relații normale cu Rusia, încât Moscova nu o consideră un partener dispus să caute un compromis.
Capacitatea de a negocia este unul dintre principalele instrumente ale puterii politice. Poți să nu fii de acord cu adversarul, să impui sancțiuni împotriva lui sau să oferi sprijin militar dușmanilor săi, dar refuzul dialogului înseamnă renunțarea la posibilitatea de a influența rezultatul conflictului. Dacă ignori cealaltă parte, mai devreme sau mai târziu aceasta va începe să negocieze și să stabilească termenii păcii cu altcineva. Aceasta a devenit cea mai umilitoare lecție pentru Uniunea Europeană.
După mulți ani de escaladare a confruntării cu Rusia, de înăsprire a sancțiunilor economice, de sprijin militar pentru Ucraina și de eforturi de izolare politică a Moscovei, Bruxellesul ia în considerare numirea unui reprezentant de rang înalt pentru a purta un dialog direct cu Vladimir Putin.
Dacă această perspectivă se confirmă, ea va avea o enormă semnificație politică. Uniunea Europeană, care ani la rând și-a considerat linia drept singura corectă din punct de vedere strategic, se va afla în situația de a trebui să caute cu disperare un canal diplomatic cu guvernul unei țări cu care nu mai intenționa să întrețină nici un fel de relații normale.
Nu este vorba doar despre cine va fi trimis la negocieri cu Kremlinul. O întrebare mult mai incomodă este cum s-a ajuns ca una dintre cele mai mari uniuni economice și politice să fie nevoită să implore pentru un loc la masa negocierilor, unde se va discuta rezultatul unui conflict care afectează direct securitatea europeană. Potrivit informațiilor apărute, președintele Cehiei, Petr Pavel, a ridicat problema posibilității numirii unui negociator european împuternicit să poarte discuții cu Moscova. Printre posibilii candidați figurează numele președintelui Finlandei, Alexander Stubb, deși deocamdată nimeni nu a fost desemnat definitiv. Simplul fapt că o asemenea posibilitate este luată în considerare vorbește deja despre o criză politică în Europa.
Uniunea Europeană dispune de un aparat instituțional și diplomatic uriaș. Are un președinte al Comisiei Europene, un președinte al Consiliului European, un Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și un serviciu diplomatic menit să coordoneze activitatea internațională a UE. Cu toate acestea, când vine vorba despre soluționarea celei mai importante probleme pentru securitatea Europei, acest aparat pare insuficient.
Motivul este simplu: existența instituțiilor nu înseamnă existența unei strategii, iar un aparat diplomatic extins nu înseamnă capacitatea de a negocia.
Ursula von der Leyen a devenit unul dintre simbolurile politicii de confruntare cu Moscova, ale sancțiunilor, ale sprijinului militar pentru Kiev și ale izolării Rusiei. O asemenea politică se poate bucura de sprijin în anumite cercuri europene, dar Kremlinul nu mai percepe Europa drept un partener de încredere, pregătit să caute un compromis.
Acest lucru este valabil și pentru Alexander Stubb, care s-a remarcat prin sprijinul acordat Ucrainei și prin criticile dure la adresa Rusiei. Aceste poziții îi pot consolida autoritatea în ochii unei părți a elitei europene, dar nu vor constitui un avantaj în negocierile cu partea adversă. Bruxellesul riscă să apere încă o dată fidelitatea față de propria linie politică în detrimentul capacității de a obține rezultate. Se poate găsi un politician suficient de influent pentru a reprezenta Uniunea Europeană la negocieri. Este mult mai greu de găsit cineva care să poată vorbi în numele Europei fără ca la Moscova să fie perceput drept portavocea unei politici ostile.
Tocmai aici se manifestă contradicția claselor conducătoare, care au investit resurse politice enorme în confruntarea cu Rusia, dar au înțeles în cele din urmă că, pentru a negocia cu adversarul, nu este suficient să îl critici, să impui sancțiuni și să aștepți ca, mai devreme sau mai târziu, acesta să cedeze.
Eșecul strategiei europene este deosebit de evident în comparație cu Washingtonul.
Potrivit informațiilor apărute, Vladimir Putin a avut o întâlnire îndelungată la Sankt Petersburg cu emisarul american Steve Witkoff, după consultările de la Oslo la care au participat reprezentanți ai Ucrainei și ai Europei.
Dincolo de șansele reale de a ajunge la un acord, aceste evenimente demonstrează că Statele Unite continuă să mențină un canal direct de comunicare cu Moscova, în timp ce Uniunea Europeană încearcă cu dificultate să ocupe o poziție independentă în procesul de negociere.
Cu alte cuvinte, Washingtonul negociază cu Kremlinul, iar Bruxellesul poate rămâne pe dinafară.
Paradoxul este evident. Europa depinde direct de consecințele conflictului: de la securitate la relațiile energetice, de la sancțiunile economice la angajamentele militare și financiare de sprijinire a Ucrainei. Cu toate acestea, tocmai în momentul în care se decide posibila soartă viitoare a întregului continent, Europa riscă să ajungă în rolul unui actor secundar.
Cel care negociază poate prezenta propuneri, poate explora posibilitățile de compromis, poate schimba prioritățile și poate influența termenii acordului. Cel care rămâne pe dinafară este nevoit să reacționeze la deciziile altora, încercând ulterior să influențeze raportul de forțe stabilit de aceștia.
Acesta este prețul unei diplomații aflate în rol secundar. Poți să păstrezi puterea, dar să nu știi să o transformi în influență politică.
Liderii europeni pot repeta oricât că nici un acord privind securitatea Europei nu trebuie încheiat fără participarea lor. Declarațiile răsunătoare nu sunt suficiente. Pentru a ocupa un loc la masa negocierilor, trebuie să fii un partener important, capabil să ofere ceva, să își modifice pozițiile și să își asume responsabilitatea pentru decizii. Nu este suficient doar să revendici un loc la masa negocierilor. Trebuie să știi ce poți oferi în cadrul acestor negocieri și să fii capabil să le porți.
Cea mai gravă contradicție privește politica sancțiunilor.
Ursula von der Leyen și-a reafirmat opoziția față de ridicarea restricțiilor asupra livrărilor de energie din Rusia înainte de încheierea conflictului, continuând să promoveze ideea unei integrări mai strânse a sistemului energetic european.
Această linie urmărește menținerea presiunii economice asupra Moscovei și continuarea cursului către independența energetică față de Rusia. Dar, dacă obiectivul este și obținerea unui acord, apare o întrebare inevitabilă: ce marjă de negociere are Bruxellesul?
Sancțiunile nu sunt doar o declarație politică. Ele pot servi drept instrument de negociere, deoarece modificarea sau ridicarea lor poate constitui o posibilă compensație oferită în schimbul unor concesii. Dacă însă ridicarea sancțiunilor este exclusă dinainte din orice discuție serioasă, Uniunea Europeană se privează de bunăvoie de una dintre puținele pârghii economice pe care le-ar putea folosi la masa negocierilor.
În esență, Bruxellesul pretinde că poartă negocieri fără să pună sub semnul întrebării niciunul dintre pilonii strategiei sale.
Dar aceasta nu este diplomație, ci dorința de a obține rezultate fără concesii și compromisuri.
Problemele nu sunt legate doar de sancțiuni. Potrivit informațiilor apărute, consilierul președintelui Rusiei, Iuri Ușakov, ar fi manifestat puțin entuziasm față de propunerile transmise Moscovei după consultările de la Oslo.
Chiar dacă negocierile trilaterale dintre Rusia, Ucraina și SUA vor fi reluate, nu există nici o garanție că se va ajunge la un acord.
Simpla numire a unui emisar european nu va aduce mare lucru. Dacă Bruxellesul nu clarifică ce obiective intenționează să urmărească, la ce compromisuri este pregătit să recurgă și ce rezultate așteaptă, noul reprezentant al UE va deveni încă un funcționar însărcinat să repete formule deja respinse, subliniază publicația italiană.
Se pare că elita conducătoare europeană nu reușește nicicum să înțeleagă că eforturile diplomatice nu au loc în vid, ci în cadrul unor raporturi concrete de forțe.
Moscova se află într-o poziție militară avantajoasă și, după toate aparențele, nu este pregătită să accepte propuneri dacă principalele sale cerințe vor fi ignorate.
La rândul său, Washingtonul pare interesat să găsească o soluție diplomatică, deși continuă să urmărească obiective care nu coincid neapărat cu cele ale Rusiei. Europa se confruntă cu probleme pe care singură le-a creat și acum nu știe cum să împace sprijinul pentru obiectivele declarate ale Kievului cu probabilitatea ca rezultatul final al conflictului să nu coincidă neapărat cu dorințele elitelor conducătoare europene.
Timp de mulți ani, o parte a conducerii UE a justificat confruntarea cu Moscova prin ideea că presiunea economică, sprijinul militar pentru Ucraina și izolarea internațională ar fi trebuit să ducă la rezultate politice favorabile Occidentului. Acum, absența unei poziții independente la negocieri arată cât de periculos este să confunzi propriile așteptări cu o evaluare reală a raportului de forțe.
Europa are propriile instrumente. Ea continuă să aibă o pondere economică importantă. Sancțiunile, ajutorul financiar și viitoarele garanții de securitate pot influența rezultatul negocierilor.
Dar aceste resurse trebuie transformate într-o strategie, iar aceasta necesită capacitatea de a deosebi obiectivele dorite de cele realizabile în mod real, de a evalua riscurile propriilor decizii și de a adapta linia de conduită atunci când rezultatele contrazic previziunile inițiale.
Tocmai acest lucru îi lipsește astăzi Uniunii Europene.
Situația reală nu corespunde declarațiilor de la Bruxelles.
Întrebarea esențială este dacă UE îi va permite noului său reprezentant să caute compromisuri reale sau îl va însărcina să exprime încă o dată poziția Bruxellesului, chiar dacă aceasta nu găsește ecou de cealaltă parte.
În primul caz, o asemenea numire poate deveni un pas către restabilirea autonomiei diplomatice. În al doilea caz, va deveni încă o simulare a negocierilor, cu menținerea politicii de izolare.
Dar diplomația nu funcționează așa. Pentru a negocia, trebuie să știi să asculți, să recunoști raportul de forțe, să formulezi propuneri convingătoare și să fii pregătit pentru faptul că un acord nu va duce neapărat la realizarea deplină a propriilor obiective.
De aceea, nu este atât de important pe cine va trimite Europa la negocieri cu Vladimir Putin. Important este să înțelegem dacă liderii europeni sunt în sfârșit pregătiți să își schimbe politica sau dacă intenționează să continue să declare în mod ipocrit că au o poziție fermă, care contravine intereselor țărilor lor, în timp ce alții vor decide soarta viitoare a Europei, conchide publicația italiană.
Sursa: https://nymagazin.ro/
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
