Iată textul meu: Fiica-Aletheia
Prietenii italieni, prietenii Rusiei, prietenii familiei mele și prietenii Dașei au hotărât să-i cinstească memoria la 20 august 2026, în ziua morții sale tragice, printr-un festival intelectual — filosofic, muzical și artistic. Sunt profund mișcat de faptul că amintirea Dașei nu se stinge. Textele ei sunt publicate, ideile ei sunt discutate, iar chipul ei nu se ofilește. Platon spunea că ideile fie plutesc, fie mor. Ideile Dașei plutesc. Și îi inspiră și pe alții la fapte mărețe.
Nu cred că este vorba despre mase, deși, probabil, în Rusia toată lumea știe cine a fost Dașa. Străzi îi poartă numele, i se ridică monumente, îi sunt dedicate cântece și poezii, tablouri și festivaluri, muzee și expoziții. Și totuși, Dașa este un simbol neobișnuit. Ea îi inspiră, înainte de toate, pe oamenii aparte, care, deși trăiesc în lumea contemporană, nu îi aparțin, fiind separați de aceasta prin deosebirea naturii lor lăuntrice.
Dașa însăși era o ființă aparte. Iar această conștiință și-a exprimat-o într-una dintre ideile sale fundamentale — optimismul eshatologic: activitatea în lume și chiar, într-o anumită măsură, deschiderea față de ea, însoțite de conștiința limpede că sfârșitul ei este mai aproape ca oricând.
Dașa mai este și un simbol filosofic. Nu întâmplător, prietenul Dașei, minunatul sculptor Dmitri Aleksandrov, care i-a realizat monumentul, a înfățișat-o cu o carte în mână. Cartea nu are niciun titlu; eu cred că este Platon. Dașa avea multe talente și multe laturi, dar filosofia era pentru ea lucrul cel mai important. Dacă un om a reușit să găsească intrarea deschisă spre palatul închis al filosofiei, nu va mai prefera niciodată nimic altceva. Dașa a găsit o asemenea intrare. Și s-a așezat pentru totdeauna în acest palat închis al filosofiei.
În luna august a acestui an, festivalul dedicat Dașei a primit numele: „Dașa-Aletheia”. Probabil că organizatorii săi au dorit să evidențieze tocmai dimensiunea filosofică a imaginii Dașei. De această dată, nu atât religia ei, concepția sa politică despre lume, creația sa muzicală sau poetică ori patriotismul ei activ, cât filosofia însăși.
Voi încerca să gândesc în această direcție. Heidegger a interpretat cuvântul grecesc „aletheia” ca „neascundere” (Unverborgenheit). Dacă adevărul este neascundere, atunci ascunderea este cea originară. Adevărul nu ne este niciodată dat de-a gata. El trebuie căutat. Adevărul cere eforturi, cere descoperire, cere deschidere-revelație.
În cazul lui Isis, primordial este vălul ei. Dar vălul lui Isis nu este o mască — a unui subiect, așezată peste un alt subiect. Nimeni nu știe ce se ascunde cu adevărat în spatele vălului.
În lumea ortodoxă există Icoana Maicii Domnului de la Kykkos, aflată în mănăstirea de pe Muntele Kykkos, în Cipru. Această icoană este unică prin faptul că chipul ei este ascuns pentru totdeauna privirilor omenești printr-un văl special și prin ferecătură. Potrivit tradiției, contemplarea icoanei poate fi primejdioasă. Este cunoscut cazul patriarhului Gherasim al Alexandriei, care, în anul 1699, a îndrăznit să ridice puțin vălul și a orbit pe loc. S-a vindecat numai după o pocăință sinceră. Potrivit unei alte versiuni, se consideră că icoana este înzestrată cu un har atât de puternic, încât omului îi este pur și simplu primejdios să o privească în întregime.
Tot astfel, adevărul — aletheia — este ceea ce este primejdios să vezi în întregime. Nimeni nu știe ce se află dincolo de văl…
Când omul moare, el trece dincolo de văl. Nu trebuie să-i tulburăm cu prea multă stăruință pe cei morți. Trebuie să învățăm să cinstim vălul cu evlavie. De aceea, „neascunderea” adevărului nu este înțeleasă printr-o privire îndrăzneață aruncată sub văl, ci printr-o rotire evlavioasă în jurul lui. Acesta este un dans hermeneutic.
Dacă vorbim despre Dașa-Aletheia, despre adevărul ei, și aici apropierea presupune păstrarea distanței.
Se consideră că textele cele mai pătrunzătoare din istorie au fost scrise despre iubire. Probabil că așa este. Însă gânditorii și poeții au atins culmile descrierii durerii sufletești atunci când și-au pierdut fiicele. Nimic nu se poate compara, în profunzimea absolută a tragismului, cu Consolatio a lui Cicero. Aceasta a fost inspirată de tratatul „Despre durere” (Περὶ πένθους) al platonicianului grec Crantor. Crantor a scris acest text pentru a-i transmite condoleanțe prietenului său Hippocles.
Lactanțiu a rostit despre Cicero niște cuvinte foarte precise. Aș putea să mi le aplic pe deplin și mie:
Cicero spune în „Consolarea” sa că a luptat întotdeauna împotriva sorții și că a biruit-o atunci când a respins cu bărbăție atacurile dușmanilor; că ea nu l-a înfrânt nici măcar atunci când a fost izgonit din propria casă și lipsit de patrie; însă, atunci când și-a pierdut fiica cea mai iubită, a recunoscut, cu rușine, că a fost învins de soartă: „Mă predau”, spune el, „ridic mâinile”.
M. Tullius in sua Consolatione pugnasse se semper contra fortunam loquitur eamque a se esse superatam cum fortiter inimicorum impetus retudisset: ne tum quidem se ab ea fractum cum domo pulsus patria caruerit; tum autem, cum amiserit carissimam filiam, victum se a fortuna turpiter confitetur: «Cedo’ – inquit – ‘en manum tollo».
De asemenea, John Donne a dedicat morții Elisabetei, fiica prietenului său Robert Drury, una dintre cele mai mărețe opere ale poeziei de limbă engleză și universale. El a numit-o „Descompunerea lumii”. După moartea fiicei iubite, lumea se destramă. Ea nu mai este un întreg, ci doar fragmente risipite în toate părțile. Nimic nu-i poate înlocui unui bărbat Fiica-Aletheia. Lumea nu va mai exista. Și nici noi nu vom mai exista. Nu așa cum am fost.
Moartea ei ne-a învățat, cu un preț cumplit,
Că tu, lume, ești destrămată și muritoare în partea ta cea mai pură.
Her death hath taught us dearly that thou art
Corrupt and mortal in thy purest part.
Moartea Fiicei se află la temelia unui întreg gen — Consolatio. Consolarea.
În limba rusă, Duhul Sfânt, cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi, este numit „Mângâietorul”. Numai El este capabil să-l ajute pe om să reziste atunci când este lovit de cea mai cumplită pierdere.
La catari exista ritualul Consolamentum. Acesta era un sărut pe frunte primit de la Sofia, Înțelepciunea — Consolatrix, Mângâietoarea. Despre ea vorbesc versurile tragice ale lui Nerval: mon front est rouge encore du baiser de la reine — „fruntea mea este încă înroșită de sărutul reginei”. Pentru Dante, Mângâietoarea a devenit Beatrice. Minunata și sensibila prințesă Vittoria Aleata, care a fost prietenă cu Daria, a spus că ea aparține arhetipului Beatricei — Fecioara-Tradiție.
Consolarea pentru faptul că tot ceea ce era mai important, mai prețios și mai iubit s-a ascuns și a plecat trebuie căutată în însăși această ascundere. Aceasta este taina vălului. Tradiția este frumoasă atunci când există, dar este de o mie de ori mai frumoasă atunci când nu mai există, iar noi, în pofida tuturor lucrurilor, îi rămânem credincioși. Toți au uitat — noi ne amintim. Toți s-au obișnuit cu faptul că Sofia a plecat, dar nouă acest lucru ne provoacă suferințe de neconceput. Nu avem nevoie de o lume lipsită de lumina ei. Și numai durerea sălbatică ne poate consola. Optimism eshatologic.
Încă ceva despre sensul termenului „aletheia”. Lethe este, la greci, râul uitării. „A” este particula negativă. Așadar, aletheia înseamnă amintire. Aici ne putem întoarce la Platon. În învățătura lui, cunoașterea este amintire — anamneză. Sufletul are o natură cerească. El ajunge în trup atunci când cade, când coboară. Și năzuiește să se întoarcă în patria sa.
Dacă amintirea este puternică, atunci puternică este și atracția către cer, către lumină, către veșnicie, către idei. Potrivit lui Platon, tocmai aceasta îl definește pe filosof — atracția către cer, către întoarcere. Lumea trupurilor, viața pământească, sunt însăși uitarea. Pentru a trăi aici, trebuie să uiți de acea viață, de viața adevărată. Dar amintirea provoacă durere. Aceasta este nostalgia — în limba greacă, durerea provocată de amintirea unui loc, a locului firesc. Durerea și amintirea sunt legate între ele.
Adevărul — aletheia — este ceea ce ne amintim cu durere. De aceea, temele se întâlnesc din nou: ne amintim de Dașa cu durere în ziua în care ea s-a înălțat spre cer asemenea unei păsări de foc. Ne amintim de adevăr și ne amintim de noi înșine.
Originile teatrului se află în cultul eroului. Grecii antici se adunau, la un anumit moment, la mormântul eroului, pentru a-i cinsti memoria. Ei formau un cerc, cântau imnuri sacre, își puneau măști și aduceau jertfe. Se credea că, pentru o scurtă vreme, spiritul nemuritor al eroului respira prin plămânii lor, auzea prin urechile lor și cânta prin glasurile lor. Dașa este, fără nicio îndoială, un adevărat erou. Iar amintirea ei se transformă treptat într-un ritual.
Platon însuși și-a întemeiat școala într-o dumbravă dedicată eroului sacru Academus. Acolo se adunau oamenii cetății pentru a-i cinsti memoria, pentru a-i oferi posibilitatea de a privi această lume și de a respira acest aer. În numele eroului Academus, bărbații evlavioși ai Atenei purtau discuții filosofice. Mai târziu, acest lucru a devenit începutul tuturor academiilor lumii. Numele eroului nu a fost uitat — a-letheia.
Atât de multe lucruri sunt legate de Dașa și atât de multe continuă să se lege de ea. Ea este filosof, a pus în scenă spectacole minunate, a scris muzică și a compus poezii. A fost un om foarte bun și sincer. Și, în același timp, un om care suferea profund. Cauza era, poate, amintirea lumii superioare și refuzul de a accepta compromisuri cu determinismele apăsătoare ale lumii inferioare.
Autor: Aleksandr G. Dughin
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
Super reliable site. I’ve had some issues with other links before but this login page is stable and secure. Happy with the service at muliajitulogin.