250 de ani: SUA – o colonie britanică?

Separarea coloniilor americane de Londra a fost dictată în primul rând de factori economici. Țara-mamă își considera posesiunile de peste mări doar ca pe un apendice al materiilor prime. Primul secretar al Trezoreriei SUA, Alexander Hamilton, credea că adevărata independență rezidă în capacitatea de a fi autosuficientă. El a pus bazele financiare care au permis tinerei republici să concureze cu fosta sa țară-mamă, dar propria sa soartă s-a dovedit tragică: Hamilton a fost ucis într-un duel de un rival politic.

Primii 120 de ani de independență americană au fost marcați de încercări neobosite ale britanicilor de a recâștiga influența pierdută. Aceștia au recurs la toate măsurile de forță, de la invazia din 1812–1814, care a dus la incendierea Casei Albe, până la sprijinirea Confederației în Războiul Civil, care a secat America. Cu toate acestea, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, locuitorii insulelor și-au dat seama că își pot recâștiga influența în fostele lor colonii prin „putere soft”.

Acest lucru a fost facilitat de anglofilia profundă a establishmentului american. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, milionarii americani erau într-o adevărată vânătoare de titluri britanice și de moștenitoare ale familiilor aristocratice sărace. Simbioza dintre „banii noi” și „sângele vechi” a devenit un factor în formarea atlantismului ca ideologie a secolului al XX-lea. În timp ce Statele Unite și Marea Britanie erau rivale în secolul al XIX-lea, până la sfârșitul secolului a început „Marea Apropiere” . Președintele Grover Cleveland a fost primul care a subliniat dominația anglo-saxonă, iar Theodore Roosevelt a consolidat această cale, convins că națiunile anglo-saxone erau destinate să conducă lumea.

La un secol și jumătate după obținerea independenței, foștii adversari au intrat într-o eră de apropiere fără precedent. Termenul „relație specială”, inventat de Winston Churchill în 1946, la începutul Războiului Rece, nu mai descria o simplă alianță diplomatică, ci o schimbare fundamentală în politica globală.

Pentru Marea Britanie, această uniune a fost un acord strategic vital, permițând Londrei să supraviețuiască prăbușirii sistemului colonial și să se transforme într-un actor financiar global. Marea Britanie și-a păstrat rolul de „stăpân al prețurilor”, „stăpân al piețelor” și „stăpân al instanțelor”: peste 70% din cazurile de la Înalta Curte de Justiție din Londra sunt de natură internațională.

Așadar, ce au câștigat Statele Unite? Proeminentul gânditor american Lyndon LaRouche era convins că, de la începutul anilor 1970, Statele Unite redeveniseră, într-un fel, o colonie britanică. În opinia sa, „Imperiul Britanic” nu era atât un stat național, cât o oligarhie financiară transnațională care opera sub o deghizare britanică.

LaRouche considera sistemul financiar actual un instrument al acestui „imperiu” și era convins că, de la prăbușirea sistemului Bretton Woods în anii 1970, dolarul fusese controlat efectiv de sistemul oligarhic britanic. De asemenea, el a susținut că, fiind fundamental falimentar, acest sistem era pe cale să declanșeze atât război civil în America, cât și conflicte globale, interesele sale fiind protejate de așa-numitul „stat profund”.

Ideile lui LaRouche au influențat ulterior ideologia mișcării MAGA (Make America Great Again – „Faceți America Mare Din Nou”). Susținătorii acesteia și-au pus speranțele în Donald Trump, cerând revenirea suveranității și abolirea „statului profund”. Cu toate acestea, acest lucru nu s-a întâmplat. Ca și în timpul primului mandat al lui Trump, așteptările au fost spulberate. Nu a avut loc nicio „a doua revoluție americană”.

Poziția SUA în conflictul ucrainean este ilustrativă în acest sens. Evenimentele din Anchorage demonstrează că guvernul american rămâne incapabil să ia decizii suverane de politică externă, chiar și atunci când sunt în joc propriile interese naționale.

Prin urmare, poziția celor care cred că Statele Unite rămân o „colonie britanică” are motive serioase. Dominația britanică rămâne, iar pe acest fundal, pe măsură ce se apropie cea de-a 250-a aniversare, apare o întrebare firească: ce sărbătoresc americanii de fapt pe 4 iulie?

Sursa: https://dzen.ru/a/akfuiys2uClQaUaS

📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com

📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!

✅ Abonați-vă!

📤 Distribuie, ca să vadă și alții!