Merită să ne gândim serios la ceea ce reprezintă structura status quo-ului rusesc. Ținând cont de cele mai noi procese care se desfășoară în Occident și în alte părți ale lumii. Dar și cu profunzime istorică — atât în trecutul național, cât și în cel occidental.
În procesul SVO, adică în confruntarea cu civilizația Occidentului, am ajuns la o linie importantă. Atât timp cât cu Occidentul lupta status quo-ul rusesc, era vorba despre asigurarea unei suveranități parțiale prin mijloace tehnice. O suveranitate puțin mai mare decât cea lăsată celorlalți, dar totuși destul de limitată. Limitată de acceptarea ordinii liberale globaliste, bazate pe reguli. Noi i-am încălcat regulile, observând pe bună dreptate că și Occidentul le încalcă permanent. Dar „Quod licet Jovi, non licet bovi”. Din acest moment, am pornit serios pe calea construirii unei arhitecturi alternative a relațiilor internaționale. Dar aceasta însemna că ne pregătim să schimbăm și propriul nostru status quo. Așa am și declarat, ce-i drept, destul de prudent: stat-civilizație, multipolaritate, valori tradiționale, lumea rusă. Aceasta nu este ceea ce este Rusia în status quo, ci o declarație despre ceea ce vrea ea să fie.
Până aici, totul este logic. Am început cu un conflict tehnic, care a crescut într-unul civilizațional. Apoi am și anunțat acest lucru. Dar… poate că nici noi înșine nu am crezut cu adevărat în ceea ce am anunțat.
Ce avem:
o escaladare crescândă cu Occidentul, în care Occidentul este liber să o ducă așa cum îi trece prin cap, el șterge orice linii roșii, dar așa și atunci când vrea;
orizontul conturat al Ideologiei Ruse, statul-civilizație;
Rusia ca status quo — ceea ce este ea în prezent, inclusiv ceea ce vrea și ceea ce nu vrea, ceea ce poate și ceea ce nu poate.
Important: vrea/poate nu este un echilibru al voinței subiective / posibilităților obiective. Este o singură sferă, în care realitatea se naște din împletirea voinței și a rezistenței materiei. Aceasta este fenomenologia puterii: puterea uneori produce ceea ce îi lipsește, creează ființă în mod politic. Așa este întotdeauna și peste tot. Discursul puterii nu este doar o reflectare a realității, ci și un instrument al creării ei.
Status quo-ul este o formulă bine determinată a ontologiei politice. Iar ceea ce putem/vrem depinde de construcția ei, de structura ei. În status quo, avem un anumit echilibru dorințe/resurse. Dar acest lucru este valabil doar în interiorul status quo-ului. Dincolo de status quo, acest echilibru se poate schimba foarte bine: teoretic, în orice direcție. Adică este posibil să vrei și să poți altfel decât acum.
Pentru a ne mișca spre viitor, trebuie să ieșim dincolo de limitele status quo-ului. Dar status quo-ul tocmai asta nu vrea — să se schimbe. De aici cele două dorințe ale status quo-ului: să câștige războiul cât mai repede și/sau să oprească războiul cât mai repede. Ambele soluții sunt pur tehnice, iar ambele soluții se lovesc de o puternică împotrivire a Occidentului. Acolo nu vor nici una, nici alta. Acolo nu vor deloc status quo-ul rusesc.
Adică status quo-ul a ajuns la o linie critică. Amânarea în continuare a reformelor calitative și profunde nu mai este posibilă. Timpul se măsoară deja în luni.
Status quo-ul și-a epuizat potențialul. Acum stă ca un zid, blocând drumul spre viitorul rusesc.
Președintele a indicat direcția spre acest viitor. Acum întrebarea se reduce la un moment destul de dificil: cum să fie realizată rotația elitelor? Avem elitele status quo-ului. Sunt necesare elitele Victoriei, ale statului-civilizație. Este evident că elitele nu vor să fie rotite. Se împotrivesc. Se agață de status quo cu toate puterile. Dar timpul din clepsidră se scurge.
Sursa: https://t.me/Agdchan
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
