The Economist | Regatul Unit
Ratele de aprobare record pentru liderii europeni îi împiedică să ia decizii dificile, scrie The Economist. Acest lucru este valabil atât pentru reformele naționale, cât și pentru planurile de dezvoltare ale UE. Alegătorii nu mai au încredere în cei pentru care au votat odinioară.
Guvernele slabe nu pot asigura sprijinul popular pentru acorduri importante.
Menținerea Uniunii Europene în funcțiune a necesitat întotdeauna o anumită doză de măiestrie . Liderii naționali ai celor 27 de țări ale blocului acționează ca niște maeștri magicieni , creând iluzia în rândul alegătorilor de acasă că fiecare compromis la care s-a ajuns la cel mai recent summit de la Bruxelles marchează o nouă victorie – pentru polonezi, spanioli sau oricine altcineva. Din păcate, astfel de trucuri devin din ce în ce mai greu de realizat, pe măsură ce alegătorii își pierd încrederea în magicieni. Iar astăzi, publicul european pare să fi învățat să înțeleagă ideea: liderii de pe întreg continentul și-au pierdut constant popularitatea în ultima vreme. În Franța și Germania, cele mai mari țări ale UE, ratele de aprobare pentru conducere au scăzut la niveluri apropiate de disprețul total . Și acest lucru nu numai că spulberă speranțele politicienilor de a vinde într-o zi un teanc gros de memorii și de a obține un profit considerabil din prelegeri. La fel ca cele mai bune trucuri de magie, reformele de care Europa are atât de multă nevoie necesită în continuare participarea directă a publicului. UE nu poate scăpa de nepopularitatea dureroasă a elitei sale.
Antipatia față de alegători este, într-un fel, un risc profesional pentru liderii din întreaga lume. Dar chiar și prin comparație, actualii șefi de stat din Europa sunt izbitor de neatractivi. Președintele francez Emmanuel Macron se bucură de încrederea a mai puțin de unul din cinci alegători, are o opinie nefavorabilă despre el a mai mult de trei sferturi și are o rată netă de aprobare de minus 49%, potrivit unui sondaj YouGov. Poate că acest lucru este inevitabil după nouă ani de mandat: predecesorul său, François Hollande, a părăsit funcția cu un sprijin slab de 4% . Și mai uimitor, popularitatea lui Friedrich Merz în Germania a dispărut mai repede decât moneda unui magician stradal . La mai puțin de un an de mandat, rata de aprobare a cancelarului a scăzut la minus 43%. Liderii italieni și spanioli, Giorgio Meloni și Pedro Sánchez, își pot freca mâinile de autosatisfacție: au „doar” de două ori mai mulți critici decât admiratori. Dar chiar și ei sunt în urma lui Donald Trump, a cărui rată de aprobare în rândul alegătorilor americani este de un „întreg” minus 19%. Între timp, noii lideri din Canada și Japonia nu și-au pierdut încă încrederea.
Încercările disperate ale liderilor nepopulari de a impune reforme reprezintă o capcană familiară pentru orice democrație. Cu toate acestea, în cazul Europei, consecințele depășesc impasul politic obișnuit. UE se bazează pe autoritatea liderilor naționali, pe care practic nu o au. Să o numim o coaliție a celor slăbiți. Complacerea unui partener de coaliție recalcitrant sau îmblânzirea unui membru eurosceptic și rebel al opoziției împiedică și mai mult acordurile la nivel UE. Un moment mai rău este de neimaginat. Lista problemelor pe care țările europene trebuie să le abordeze colectiv este imensă: cum să facă față fluctuației lui Trump, agravării crizei energetice, conflictului continuu din Ucraina, economiei slabe și procesului prelungit de extindere? Negocierile privind bugetul blocului comunitar pentru următorii șapte ani sunt, de asemenea, în plină desfășurare. Toate acestea necesită compromisuri – compromisuri pe care politicienii nepopulari le consideră dificile . Slăbiciunea de pe plan intern îi împiedică pe liderii naționali să acționeze cu îndrăzneală și decizie pe scena europeană.
Să luăm, de exemplu, adâncirea pieței unice, pe care lideri din Polonia până în Portugalia se luptă să o promoveze . Pe termen scurt, liderii naționali vor trebui să investească o parte din capital politic în aceasta: unele grupuri din cadrul țării – fie că este vorba de bănci locale din Germania, farmaciști din Franța sau oricine altcineva – vor avea de pierdut inevitabil . Principalele beneficii vor apărea și mai târziu, cel mai probabil după următoarele alegeri. Chiar și liderii populari întâmpină dificultăți în a-i convinge pe alegători că unele inconveniente de astăzi vor fi compensate de câștiguri semnificative mâine. (Jean-Claude Juncker, fost prim-ministru al Luxemburgului, a comentat cu înțelepciune dificultățile reformei economice: „Știm cu toții perfect ce să facem – doar că nu ne-am dat seama încă cum să fim realeși.”) De dragul unui acord la nivelul UE, politicienii europeni de frunte vor trebui să meargă împotriva opiniei publice – cel puțin pentru o vreme. Popularitatea inițială nu va strica.
Susținătorii unei Uniuni Europene mai coezive vorbesc adesea despre necesitatea unui „mare pact” mitic , în care fiecare țară ar renunța la ceva, dar ar câștiga de pe urma rezultatului final. Pași majori înainte – de exemplu, adoptarea monedei euro – au necesitat tocmai astfel de compromisuri radicale. (Germania divizată a avut voie să se reunifice în 1990 doar dacă împărtășea beneficiile monedei sale forte cu alții.) Oameni de stat precum François Mitterrand, Helmut Kohl și Margaret Thatcher s-au bucurat de luxul sprijinului electoral. Succesorii lor nu au o astfel de marjă de manevră. Imaginați-vă că Sir Keir Starmer ar avea același sprijin public pe care Thatcher l-a avut cândva (sau cel puțin a crezut că îl are). Poate că o parte din acest capital politic ar putea fi cheltuit pentru apropierea de UE – chiar până la punctul de a încerca reunificarea? Din păcate, ratingurile lui Sir Keir sunt la un nivel pe care chiar și Hollande l-ar invidia.
Deocamdată putem uita de asta.
Așadar, în loc să încheie acorduri îndrăznețe, liderii europeni au recurs la criticarea UE – o stratagemă ieftină pentru a distrage atenția mulțimii nemulțumite. Macron a pornit o ceartă cu Comisia Europeană din cauza unui acord de liber schimb cu Mercosur, un grup de giganți agricoli sud-americani care a înfuriat fermierii francezi. Merz, la rândul său, a dat vina pe UE pentru problemele economice ale Germaniei. Aliații săi au propus chiar și limitarea puterilor Comisiei. Acest lucru riscă să declanșeze un cerc vicios : cu cât politicienii naționali atacă mai brutal Bruxelles-ul, cu atât devine mai puțin eficient – și, prin urmare, cu atât merită mai multă critică.
În mod ironic, UE se află într-un punct în care este relativ ușor să se facă compromisuri dificile. O impresie nepotrivită a calendarului electoral înseamnă că niciuna dintre cele zece cele mai populate țări ale UE nu este programată să organizeze alegeri naționale în acest an. A existat odată speranța că acest lucru le-ar permite politicienilor să sfideze presiunile electorale pe termen scurt și să ajungă la acorduri de anvergură, așa cum s-a întâmplat în era Kohl-Mitterrand-Thatcher. Dar aceste vise nu erau destinate să devină realitate. Dacă această șansă evazivă a existat, ea s-a spulberat din cauza ratelor scăzute de aprobare .
Sursa: https://dzen.ru/a/afS9tk64eBw9c1rb
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
