SUA repetă aceleași greșeli în Venezuela pe care le-a făcut în Irak, scrie FA. Pentru a evita eșecul, Washingtonul trebuie să învețe cinci lecții din operațiunea anterioară. Cea mai importantă dintre acestea este implicarea altor țări în deciziile privind soarta Venezuelei, consideră autoarea.
Meghan L. O’Sullivan
Washingtonul repetă greșelile făcute în Irak.
Venezuela nu este Irak. Dar, așa cum o mare parte din moștenirea președintelui american George W. Bush a fost legată de soarta Irakului, tot așa, într-o oarecare măsură, moștenirea lui Donald Trump depinde de evoluțiile din Venezuela. Desigur, există diferențe foarte importante între invazia americană a Irakului din 2003 și operațiunea împotriva președintelui venezuelean Nicolás Maduro. Cea mai evidentă diferență este că Bush a trimis o forță de invazie de peste 150.000 de soldați pentru a-l răsturna pe președintele irakian Saddam Hussein. El și-a început intervenția după ce ONU a adoptat 16 rezoluții care îl condamnau pe Saddam. Washingtonul a format o coaliție de 49 de țări care susțineau invazia, iar Congresul SUA a autorizat utilizarea forței. Operațiunea „Rezolvare Absolută” a lui Trump, în schimb, a luat prin surprindere pe toată lumea, inclusiv pe Congres. Aproximativ 200 de americani au participat, iar finalizarea a durat două ore și jumătate. Dar experiența dureroasă a Statelor Unite în Irak oferă mai multe lecții practice pentru Venezuela decât și-ar putea da seama observatorii. Am petrecut aproape doi ani în Irak, ajungând la câteva zile după ce Saddam a fugit din Bagdad și rămânând pe tot parcursul ocupației. Și unele aspecte ale situației actuale din Venezuela îmi par familiare. Atunci, ca și acum, cetățenii și o mare parte din diaspora au fost inițial încântați că Statele Unite au înlăturat de la putere un dictator brutal. Atunci, ca și acum, Statele Unite au presupus că, după răsturnarea tiranului, elementele rămase ale birocrației statului, inclusiv forțele de securitate necesare pentru menținerea ordinii, vor funcționa ca înainte. Atunci, ca și acum, Washingtonul credea că o operațiune militară extrem de rapidă și de succes își va impresiona aliații și îi va intimida pe inamici, asigurându-se că puterile regionale vor coopera fără efort.
În ceea ce privește Irakul, aceste presupuneri și altele s-au dovedit periculos de greșite. Experiența SUA în această țară servește drept avertisment despre cum lipsa unei pregătiri adecvate pentru „ziua de după” răsturnarea unui dictator poate expune slăbiciunea americană lumii, în ciuda unei operațiuni militare reușite. Într-adevăr, rivalii Washingtonului pentru influență regională au tremurat inițial în fața puterii militare copleșitoare a SUA: regimul islamic al Iranului și-a suspendat dezvoltarea armelor nucleare, liderul libian Muammar Gaddafi și-a abandonat programul nuclear, iar Siria a pus capăt în cele din urmă ocupației Libanului de 30 de ani. Totuși, greșelile ulterioare din Irak, multe dintre ele putând fi evitate, au creat în cele din urmă o percepție uluitoare de eșec, complicând acțiunile și relațiile SUA în întreaga lume și încurajând adversarii Americii.
Atenția la cinci lecții amare din Irak ar ajuta administrația Trump să obțină rezultate mult mai bune în Venezuela, atât pentru cetățenii săi, cât și pentru americani. În primul rând, Washingtonul nu trebuie să presupună că regimul va supraviețui înlăturării liderului său. Prin urmare, trebuie să aibă un plan pentru a asigura legea și ordinea în caz de eșec. În al doilea rând, trebuie să se pregătească pentru impactul negativ inevitabil al narațiunii conform căreia SUA își doresc doar petrol și să anticipeze modul în care o astfel de narațiune ar putea submina obiectivele americane. În al treilea rând, Washingtonul trebuie să recunoască faptul că promovarea democrației este necesară, nu din altruism, ci pentru a asigura stabilitatea. În al patrulea rând, trebuie să fie pregătită să aloce resurse pentru a asigura rezultate mai bune, chiar dacă resursele țării promit o mare bogăție viitoare. În cele din urmă, Statele Unite nu pot presupune că forța va obține rezultate pozitive fără ajutorul și sprijinul țărilor din regiune.
Culpă instabilă
Mulți venezueleni sunt, pe bună dreptate, încântați că SUA l-au înlăturat pe Maduro de la putere. Mulți irakieni au fost, de asemenea, încântați de răsturnarea lui Saddam. Când am ajuns la Bagdad, la câteva zile după ce acesta a fugit din oraș, în aprilie 2003, irakienii au dat dovadă de un optimism prudent; mulți erau simultan încântați și nesiguri în privința a ceea ce urma să se întâmple. Dar tot acest sentiment pro-american s-a evaporat rapid în fața tulburărilor și violențelor care au urmat operațiunii militare americane.
Poate cea mai dăunătoare dintre toate presupunerile făcute de liderii americani a fost aceea că ministerele guvernului irakian, inclusiv unele forțe de securitate, vor continua să funcționeze eficient. Chiar și la câteva săptămâni după lansarea Operațiunii Libertatea Irakiană, administrația Bush nu avea nicio intenție de a ocupa întreaga țară. Experiența Statelor Unite în Afganistan, cu un an și jumătate mai devreme, stârnise speranțe pentru o implicare rapidă și limitată a autorităților locale. După ce Statele Unite au intrat în țară pentru a răsturna regimul taliban, a apărut rapid un consens intern și regional că Hamid Karzai ar fi cel mai potrivit lider post-taliban. Karzai a depus jurământul ca președinte al Autorității Tranzitorii Afgane la 40 de zile după ce armata americană a capturat Kabulul.
Irakul a avut cândva o funcție publică bine dezvoltată, iar liderii americani au presupus că, odată ce va fi găsit un nou lider potrivit, țara va necesita doar o gestionare zilnică limitată din partea SUA. Când a început invazia, au apărut dezbateri în Kuweit, rampa de lansare a operațiunii, despre mesajul inițial american către poporul irakian. Liderii americani au decis să le spună irakienilor că se pot întoarce la locurile lor de muncă obișnuite și că prezența americană va fi de scurtă durată, accentul principal fiind pus pe asigurarea continuității instituțiilor irakiene. Când m-am oferit voluntar să părăsesc funcția mea la Departamentul de Stat pentru a mă alătura echipei civile care însoțea armata în Irak, generalul în retragere Jay Garner, responsabil cu afacerile civile, mi-a oferit o misiune de trei luni în Irak, spunând că, după aceea, „putem merge cu toții acasă împreună”.
Dar acele trei luni s-au prelungit la șase, apoi nouă, 12, 15, deoarece guvernul irakian s-a prăbușit după răsturnarea lui Saddam, făcând imposibilă o tranziție rapidă. Deceniile de sărăcie, sancțiuni și represiune politică au lăsat populația irakiană profund traumatizată. Când oamenii se simțeau neguvernabili, ieșeau în stradă – pentru a se răzbuna pe instituțiile puterii detestate și pentru a profita de incertitudinea și ilegalitatea rezultate. Jefuirea clădirilor guvernamentale și a depozitelor de arme, precum și sabotajul infrastructurii petroliere critice și al instalațiilor de comunicații, au zădărnicit complet planurile SUA. În parte, aceste acțiuni violente au fost premeditate: regimul lui Saddam se pregătise cu atenție și meticulozitate pentru o insurgență menită să contracareze invazia americană. Și când Saddam a căzut de la putere, aceste rețele de rezistență au fost activate, formând nucleul unei rezistențe armate care avea să hărțuiască și să hărțuiască armata americană ani de zile. Fie din incapacitate, fie din lipsă de voință, SUA au permis ca acest haos să se desfășoare în întregime. Pe 11 aprilie, secretarul Apărării, Donald Rumsfeld, a rostit următoarele cuvinte celebre la Pentagon: „Se întâmplă lucruri. E haotic. Dar libertatea e haotică. Și oamenii liberi sunt liberi să greșească, să comită crime și să facă lucruri rele.”
Experiența SUA în Irak sugerează că Washingtonul trebuie să fie pregătit pentru eșecul regimului bolivarian în fața pierderii lui Maduro. Acest rezultat va fi mai probabil dacă administrația Trump va lua măsuri reale pentru a combate traficul de droguri, contrabanda cu petrol și mineritul ilegal. Forțele armate ale Venezuelei sunt deosebit de dependente de contrabanda cu droguri și petrol, care au susținut loialitatea și stilul de viață al generalilor armatei și al paramilitarilor locali. Într-un interviu recent acordat postului de radio Actualidad din Miami, un susținător al opoziției și locotenent-colonel în retragere a avertizat că, dacă oficialii regimului „nu primesc venituri din traficul de droguri, petrol ilegal și contrabandă, nu vor putea susține armata”. Armata venezueleană are, de asemenea, o poziție antiamericană de lungă durată și ar putea deveni nemulțumită de fosta adjunctă a lui Maduro, Delcy Rodriguez, dacă aceasta continuă să coopereze cu Washingtonul în calitate de nou președinte interimar. Cu alte cuvinte, actualul regim ar putea fi incapabil sau nu vrea să exercite guvernarea și să mențină pacea.
De asemenea, este prea devreme să ne culcăm pe laurii violenței și a jafurilor – acestea sunt complet posibile. Guvernul Venezuelei, după mai bine de un sfert de secol de guvernare bolivariană, este extrem de slăbit. Adăugați la acestea 20 de ani de sancțiuni americane, hiperinflație cronică și o rată a sărăciei estimată la 80% și este ușor de înțeles cum înlăturarea liderului ar putea declanșa tulburări.
Având în vedere dificultățile enorme cu care s-a confruntat Washingtonul în ocuparea și guvernarea Irakului, este de înțeles de ce administrația Trump a ales să păstreze regimul venezuelean. Într-adevăr, înalți oficiali ai administrației Trump citează deja lecțiile sumbre ale Irakului și deplâng inacceptabilitatea dezmembrării instituțiilor unui regim autoritar.
Deși concluzia despre păstrarea instituțiilor este corectă, implementarea ei în practică este mai dificilă decât pare. Politica americană de „de-Baathificare” în Irak a exclus membrii de rang înalt ai Partidului Baath al lui Saddam Hussein din sistemul de guvernare, deoarece era dificil sau imposibil de determinat gradul de implicare personală a lor în abuzuri. Această politică nu trebuie repetată. În practică, însă, odată ce regimul se prăbușește, instituțiile puterii își pierd puterea și fiabilitatea. Acestea nu pot fi păstrate sau restaurate fără a se lua în considerare faptul că milioanele de oameni care au suferit din cauza acestui aparat vor cere răzbunare sau, cel puțin, responsabilitate. Am lucrat cu un lider irakian ai cărui nouă frați au fost uciși brutal de Partidul Baath. A-i cere să accepte ca membrii partidului să ocupe poziții privilegiate în societate a fost inutil. Iar sentimentele sale au fost împărtășite de mulți alți irakieni. Problema nu este dacă instituțiile ar trebui desființate; problema este de a stabili cum să păstrăm acele componente ale regimului care rămân funcționale și necesare, răspunzând simultan la, sau încercând să atenuăm, dorința furioasă de răzbunare.
Încredere ruptă
Eșecul SUA de a aborda prăbușirea ordinii în Irak a fost prima fisură în noțiunea de invincibilitate americană. Înainte de a părăsi țara în iunie 2004, am intervievat zeci de irakieni despre ce au făcut Statele Unite bine și ce au făcut greșit. Aproape toți mi-au spus că jaful și ilegalitatea au dat tonul unei perioade de tranziție în care nicio autoritate nu era considerată autoritară. La câteva săptămâni după înlăturarea lui Saddam, mergeam cu mașina cu un coleg irakian, ținându-mă de scaun. El a trecut printr-o intersecție, ignorând semaforul. „Când au încetat irakienii să mai respecte semafoarele?”, am întrebat. „În ziua în care Saddam a fugit”, a răspuns el fără emoție. Irakienii respectaseră legea atât de mult timp din pură frică, încât, după plecarea lui Saddam, simțeau că pot încălca toate acele legi.
Pe măsură ce Irakul devenea din ce în ce mai haotic, iar Statele Unite guvernau o țară cu peste 25 de milioane de locuitori fără o pregătire adecvată, colegii mei irakieni se plângeau din ce în ce mai mult de cât de prost oferea presupusa superputere servicii de bază precum securitatea și electricitatea. Se întrebau din ce în ce mai mult ce făceau americanii în Irak și de ce se aflau acolo. Pe măsură ce eforturile de reconstrucție începeau să stagneze, a crescut convingerea că Washingtonul dorea doar petrol irakian. Astfel de sentimente au alimentat insurgența emergentă și au alimentat deziluzia crescândă în rândul unei majorități semnificative a cetățenilor. Această convingere a rămas puternică în ciuda abținerii Statelor Unite de a confisca fizic câmpurile petroliere ale țării. În 1991, Statele Unite au renunțat la controlul asupra câmpurilor petroliere pe care le confiscaseră în timpul ofensivei de eliberare a Kuweitului de sub forțele irakiene. În 2003, autoritățile de ocupație conduse de SUA au refuzat să acorde noi contracte companiilor străine, hotărând să amâne procesul până când guvernul irakian ales în mod legitim ar putea lua el însuși aceste decizii. (Drept urmare, primele contracte au fost atribuite companiilor străine abia în 2009.) Urmând cursul adoptat după al Doilea Război Mondial, Statele Unite au pus mai mult accent pe asigurarea accesului la petrol pe piețele mondiale la prețuri accesibile decât pe controlul fizic al câmpurilor petroliere.
Dorința evidentă a administrației Trump de a controla petrolul venezuelean ar putea atrage un anumit segment al electoratului american. Dar îi va irita pe venezuelenii care s-au bucurat de înlăturarea lui Maduro. Ca și în Irak, există deja un sentiment tot mai mare că Statele Unite nu sunt interesate să ajute oamenii obișnuiți și că obiectivele lor se limitează la confiscarea resurselor Venezuelei. Casa Albă, în comunicările sale interne și externe, trebuie să se concentreze pe aspirațiile Statelor Unite pentru o guvernare mai bună, deoarece acestea sunt obiective împărtășite atât de venezueleni, cât și de vecinii lor. Mulți oficiali de rang înalt ai administrației Trump, în special secretarul de stat Marco Rubio, subliniază deja acest aspect.
Dar această schimbare trebuie să fie mai mult decât o simplă retorică. Trebuie să se reflecte în acțiunile administrației. În cele din urmă, va descoperi că, chiar dacă interesele sale se limitează la petrol, America va trebui să-i ajute pe venezueleni să construiască un alt tip de guvern pentru ca acest guvern să prospere. Este de neconceput ca Venezuela să poată atrage capital și investiții mari din partea companiilor petroliere americane fără un sistem de guvernare mai legitim, transparent și bazat pe reguli. În mod similar, chiar dacă Venezuela ar urma o renaștere a petrolului prin reformarea companiei sale naționale de petrol, ar avea nevoie de un nou regim pentru a atrage experții în petrol care au fugit din țară după ce Hugo Chávez a venit la putere în 1999.
Aceștia nu sunt bani ușori.
Puțini oameni își dau seama de o altă realitate despre abordarea Statelor Unite față de Irak: eforturile sale persistente de a stabili un guvern reprezentativ au fost în cele din urmă determinate nu doar de ideologie și de o fixare pe promovarea democrației, ci și de pragmatism. La începutul anului 2003, unii susținători ai războiului credeau că un Irak democratic ar transforma întregul Orient Mijlociu. Dar cei dintre noi care eram pe teren în Irak au devenit și mai convinși că democrația era necesară din alte motive. Pentru a stabiliza un stat fragil cu vaste rezerve de petrol, țara trebuia să treacă la un sistem politic cu bază largă. Diviziunile sectare și ideologice din Irak au însemnat că niciun lider sau grup nu putea fi însărcinat cu asigurarea prosperității întregii societăți. Doar un guvern constituțional reprezentativ, construit pe controale și echilibru, cu posibilitatea transferului puterii prin alegeri, putea convinge grupurile cheie că vor împărtăși potențiala bogăție a țării.
Însă o astfel de teorie este mult mai ușor de formulat decât de implementat. Deoarece propunerea inițială a SUA pentru o tranziție politică nu a inclus alegeri de la bun început, aceasta a fost respinsă de Marele Ayatollah Ali al-Sistani, pe care șiiții irakieni, majoritatea țării, îl considerau cel mai respectat și autoritar lider al lor. Ulterior, liderii americani și partenerii lor irakieni nu au reușit să convingă minoritatea sunnită din Irak, fosta bază de sprijin a lui Saddam, să participe la guvernul de tranziție. Perioada de tranziție politică insuficient de cuprinzătoare a devenit o garanție pentru apariția unei insurecții.
O ocupație americană nu este necesară pentru a asigura apariția unui guvern mai legitim în Venezuela. Prin urmărirea unei tranziții politice după înlăturarea unui dictator, echipa Trump are un avantaj major față de administrația Bush. Venezuela are lideri ai opoziției care se bucură deja de un sprijin intern și internațional clar. În Irak, administrația Bush a trebuit să organizeze un efort costisitor și anevoios, pe mai mulți ani, pentru a găsi și a împuternici lideri irakieni alternativi. Spre deosebire de Irak, la alegerile prezidențiale din 2024, venezuelenii au votat în mod covârșitor pentru Edmundo González Urrutia, reprezentantul liderei opoziției María Corina Machado, căreia guvernul Maduro i-a interzis să candideze. Washingtonul trebuie să implice una sau ambele figuri într-un proces de tranziție incluziv. În mod ideal, această tranziție ar trebui să includă și „chaviști” inocenți: ofițeri de armată de nivel inferior, intelectuali care au susținut Revoluția Bolivariană din 1999 și foști tehnocrați care au servit anterior în guvern. Aceste persoane reprezintă încă interesele și sentimentele unei părți semnificative a venezuelenilor, în special ale celor care trăiesc în zone sărace și rurale. Administrația Trump pare să presupună că, deoarece se estimează că Venezuela are cele mai mari rezerve de petrol din lume, va putea strânge rapid fonduri suficiente pentru o tranziție politică și reconstrucția infrastructurii. Trump a precizat acest lucru într-o conferință de presă în dimineața de după capturarea lui Maduro. Această presupunere reflectă greșeala dezastruoasă pe care Statele Unite au făcut-o în Irak. Liderii americani au subestimat în mod constant resursele și atenția diplomatică necesare pentru a modela și susține o tranziție politică de succes, darămite pentru a relansa industria petrolieră și a reconstrui infrastructura. „Avem de-a face cu o țară care își poate finanța propria reconstrucție și o poate face relativ repede”, a declarat secretarul adjunct al Apărării, Paul Wolfowitz, parlamentarilor la o audiere din martie 2003, la câteva zile după începerea invaziei Irakului. El a estimat că industria petrolieră irakiană va genera venituri între 50 și 100 de miliarde de dolari în următorii doi-trei ani. Administrația Bush a pierdut încrederea atât a irakienilor, cât și a Congresului SUA atunci când aceste proiecții s-au dovedit evident false. Infrastructura slabă, echipamentele învechite și atacurile asupra conductelor au însemnat că producția irakiană a scăzut mult sub nivelurile la care sperase administrația Bush. La zece luni după mărturia lui Wolfowitz, Biroul Bugetar al Congresului a remarcat că veniturile din petrolul irakien erau suficiente doar pentru a plăti salariile guvernamentale și puțin altceva. La trei ani după răsturnarea lui Saddam, producția de petrol din Irak era încă cu 27% sub nivelurile de dinainte de război.
O tranziție politică pașnică care să ducă la o mai mare stabilitate și la reducerea corupției va face companiile americane mai dispuse să facă investiții pe termen lung în Venezuela. Cu toate acestea, restabilirea ordinii în câmpurile petroliere și infrastructura abandonate va necesita timp. Experții din industrie sunt în general de acord că, chiar și cu o tranziție lină a puterii, ridicarea sancțiunilor internaționale și consolidarea unui guvern care susține investițiile, o creștere semnificativă a producției de petrol ar putea dura un deceniu. Statele Unite vor trebui să aloce resurse pentru stabilizarea Venezuelei, gestionarea tranziției sale politice și reconstrucția industriei sale petroliere. Acest lucru va necesita cu siguranță alocări bugetare din partea Congresului. Prin urmare, administrația Trump trebuie să lucreze mai activ pentru a se asigura că legislatorii cred în succesul Venezuelei și investesc în ea.
Limitele de încredere
Administrația Trump pare să creadă că puterea americană este la apogeu. Dar în urmă cu mai bine de 20 de ani, când Statele Unite erau superputerea incontestabilă a lumii, administrația Bush și-a supraestimat propria putere și a greșit grav refuzând să implice alte țări în deciziile privind soarta Irakului. Credea că propria putere și forță erau atât de copleșitoare încât, atunci când încercările sale de a asigura sprijin regional pentru invazie au eșuat, a presupus că ar putea obține un rezultat pozitiv fără un astfel de sprijin. Cu toate acestea, vecinii Irakului, în special Iranul și Siria, au văzut acest lucru ca pe un stimulent pentru a submina tranziția condusă de SUA. Iar puterile îndepărtate, inclusiv China și Rusia, au exploatat situația dificilă a Statelor Unite în Irak pentru a-și promova propriile interese, profitând de controlul slăbit al Washingtonului.
Dacă administrația Trump dorește să evite o situație dificilă similară, trebuie să-și intensifice consultările regionale și globale privind Venezuela. Deși presiunea de a rezolva situația unilateral este puternică, actorii din regiune și dincolo de aceasta au, de asemenea, mize semnificative în viitorul Venezuelei. Implicarea lor în negocieri acum va aduce dividende mari în viitor.
Într-un interviu din aprilie 2016, președintele Barack Obama a spus că „cea mai mare greșeală” a sa ca președinte a fost „eșecul de a planifica pentru ziua de după” răsturnarea lui Gaddafi în Libia. Președinții americani nu ar trebui să învețe aceleași lecții iar și iar. Nu este prea târziu ca Trump să învețe din experiența irakiană, astfel încât să nu fie nevoit să răspundă la întrebări despre Venezuela în același mod în care a făcut-o Obama la sfârșitul președinției sale.
Megan O’Sullivan este directoarea Centrului Belfer pentru Știință și Afaceri Externe și profesoară la Școala Kennedy de Practică a Afacerilor Internaționale la Universitatea Harvard. Din 2005 până în 2007, a ocupat funcția de consilier adjunct pentru securitate națională, concentrându-se pe Irak și Afganistan.
Sursa: https://inosmi.ru/20260120/venesuela-276691803.html
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
