Așa cum avertiza în 1901 un critic al regimului de cenzură din Germania din secolul al XIX-lea, „Poliția care se amestecă în artă este ca niște tauri într-un magazin de porțelanuri”.
O versiune modernă, care urmează declarațiilor șocante de săptămâna trecută ale lui Daniel Günther (CDU), ministrul președinte al provinciei Schleswig-Holstein, ar putea suna astfel: „Politicienii care se amestecă în libertatea presei sunt ca scânteile într-un butoi de pulbere”.
Expunându-și instinctele de cenzură în timpul unui talk-show, Günther a indicat că ar dori să vadă platformele de știri alternative interzise. A început cu el care a denunțat minute în șir influența pe care o au acum rețelele de socializare asupra politicii. Menționând în mod specific portalul de știri pro-populist Nius, el a vorbit despre „dușmanii democrației”. Articolele lui Nius, a susținut el, erau „complet lipsite de fapte”, adăugând că „de regulă, nimic din articolele care mă privesc nu este adevărat”. Când prezentatorul a întrebat dacă aceste portaluri ar trebui „reglementate, cenzurate și, în cazuri extreme, chiar interzise”, el a răspuns: „Da”.
Comentariile lui Günther au fost atât de incendiare încât chiar și mulți din mainstream s-au simțit jenați. Este un om bine intenționat care a vrut să facă ceea ce trebuie, dar s-a exprimat stângaci, susțin ei. Cei de cealaltă tabără nu sunt de acord: este un autoritar periculos care nu ar trebui să fie într-o poziție de responsabilitate – „un incendiator deghizat în cetățean respectabil care a declarat război libertății presei”, susține avocatul Joachim Steinhöfel, care l-a dat în judecată. Întrucât următoarele alegeri în statul său nu vor avea loc până în 2027, va mai dura ceva timp până când alegătorii lui Günther vor avea ultimul cuvânt.
Desigur, el vede reacția binemeritată împotriva sa ca o justificare a declarației sale despre rețelele de socializare. Cu toate acestea, protestele arată că au apus vremurile când politicienii, urmând aroganța puterii, puteau crede că vor scăpa nepedepsiți dându-se drept arbitri ai adevărului și gardieni ai democrației („democrația noastră”, cum le place să o numească). Slavă Domnului pentru rețelele de socializare, ar trebui să adăugăm noi.
Problema cenzurii în Germania este profundă
Problema, însă, este că declarațiile lui Günther, oricât de extreme ar fi fost, nu sunt deloc excepționale. Germania este deja profund înrădăcinată în cenzura de stat și atacurile la adresa libertății de exprimare.
Din 2021, are o lege a lesei-majestății deosebit de urâtă și represivă: articolul 188 din Codul Penal German (StGB) vizează defăimarea (üble Nachrede) sau insultele (Beleidigung) împotriva „persoanelor din viața politică a poporului” (politicieni și funcționari de stat) atunci când sunt făcute public sau în mass-media. Acest lucru a dus la aducerea în instanță și chiar condamnarea a mii de cetățeni pentru presupuse insulte. Iluzia lui Günther că tiradele și plângerile sale despre mass-media lipsită de respect ar fi bine primite este cu siguranță un rezultat al logicii create de această lege.
Problema pentru clasa noastră politică autocompătimitoare, însă, este că, cu cât devin mai subțiri și mai predispuși la cenzură, cu atât autoritatea lor – sau puținul care a mai rămas din ea – se topește. Cu alte cuvinte: cu cât plângerile despre „insulte”, „minciuni” sau „falsități” sunt mai puternice, cu atât mai persistent și mai răspândit este sentimentul că politicienii noștri nu sunt de încredere și nu sunt la înălțimea sarcinii lor.
Iluminiștii știau mai bine
În timpul Iluminismului, inutilitatea cenzurii a fost evidențiată de cei care luptau împotriva ei. „Putem fi siguri că nicio carte sau publicație nu va atrage mai mulți cititori decât atunci când presa anunță că a fost interzisă și că cei care o cumpără vor fi amendați drastic; căci bănuim imediat că trebuie să spună adevărul, altfel nu l-ar confisca”, nota o broșură germană scrisă în 1775.
În mod semnificativ, una dintre îngrijorările celor care îl apără pe Günther este că mult mai mulți oameni vor dori acum să știe ce spune și scrie Nius. Cu afirmațiile sale „de neînțeles” – așa cum îi place să le numească șeful uneia dintre posturile de radio de stat din Germania, Andreas Schmidt (NDR) – Günther i-a făcut lui Nius o mare favoare: „A oferit motive pentru un litigiu legal și a făcut portalul de dreapta și mai cunoscut decât era deja”, scrie Schmidt.
Și într-adevăr, oamenii ar trebui să fie interesați de ceea ce au de spus Nius și alte publicații care critică guvernul – fie și numai pentru că autoevaluările politicienilor noștri sunt adesea greșite. În mod ironic, înclinația de a cenzura a readus pe agenda politică vechea întrebare despre ce este adevărul și cine deține cheia adevărului.
Cine definește democrația?
Luați în considerare acuzația că Günther reprezintă o amenințare la adresa democrației – o acuzație pe care, fără îndoială, ar respinge-o ca fiind una dintre multele lucruri neadevărate spuse despre el pe rețelele de socializare. Dacă ar fi într-adevăr greșită, Günther s-ar corecta într-un mod credibil, în încercarea de a recâștiga încrederea pierdută expunându-și instinctele de cenzură. În schimb, el continuă să se îmbufneze și să-și insulte criticii, confirmându-le astfel opiniile.
Ironia autodistructivă a cenzurii a fost dezvăluită într-un alt caz celebru în aprilie anul trecut. David Bendels, redactorul-șef al Deutschland Kurier, afiliat AfD, a primit o pedeapsă cu închisoare cu suspendare de șapte luni pentru că a distribuit un meme satiric în care era prezentată ministrul de Interne de atunci, Nancy Faeser, ținând o pancartă pe care scria „Urăsc libertatea de exprimare”. Imaginea a fost fabricată și, potrivit multora, o „știre falsă” deosebit de urâtă. Cu toate acestea, prin aplicarea sentinței, adevărata esență a meme-ului a fost evidențiată și mai mult. După cum a remarcat pe bună dreptate jurnalistul turco-german Deniz Yücel – un bărbat care a fost închis în Turcia pentru infracțiuni legate de libertatea de exprimare -, prin faptul că nu a condamnat acest verdict, Faeser a confirmat efectiv că urăște libertatea de exprimare. Abia săptămâna aceasta, o instanță germană l-a achitat pe Bendels, hotărând că fotomontajul se încadrează în categoria libertății de exprimare protejate.
Un model de necinste
Există o legătură directă între lupta sistemului nostru împotriva rețelelor de socializare și a știrilor false și percepția tot mai mare a politicienilor ca fiind necinstiți. De exemplu, când a ieșit la iveală în decembrie că cancelarul Merz depusese sute de plângeri pentru insultă în temeiul articolului 188 înainte de a fi ales, acest lucru nu a făcut decât să întărească percepția despre el ca un politician cu două fețe. A fost acesta același Merz care, cel puțin aparent, își criticase predecesorii pentru persecuția lor superficială a cetățenilor?
Alte exemple includ momentul în care primarul Berlinului, Kai Wegner, a fost expus pentru minciuni la doar câteva ore după ce unul dintre purtătorii de cuvânt ai guvernului său a îndemnat publicul să nu aibă încredere în rețelele de socializare și să se bazeze doar pe rapoartele guvernamentale. Acest apel a venit pe fondul nemulțumirii față de modul în care guvernul a gestionat criza în timpul oribilei întreruperi de curent de săptămâna trecută din Berlin. Când a fost întrebat de ce a întârziat atât de mult să apară în public, primarul a spus că a coordonat măsuri de urgență în biroul său toată ziua. Cu toate acestea, a ieșit ulterior la iveală că, de fapt, jucase tenis. Incompetența și minciuna în sine erau destul de grave, dar această încercare arogantă și prost informată a guvernului de a se prezenta ca singura sursă autorizată de informații i-a înfuriat și mai mult pe mulți berlinezi.
Așa cum se întâmplă în astfel de situații, au existat cu siguranță speculații supraîncălzite și conținut discutabil pe rețelele de socializare. Cu toate acestea, ideea că clasa noastră politică aflată în dificultate poate și ar trebui să ne protejeze de falsuri și știri false este absurdă și periculoasă.
Adevărata sursă de neîncredere
„Nu mass-media este responsabilă pentru lipsa de încredere, ci este vina politicienilor noștri care nu au câștigat încrederea oamenilor”, a spus jurnalistul Henryk Broder, și are dreptate.
Nius se poate mândri că se află în companie bună. La sfârșitul secolului al XIX-lea, săptămânalul german Simplicissimus, extrem de influent – cunoscut pentru critica sa socială și politică aspră și pentru emblematicul logo cu buldog roșu – a fost, de asemenea, amenințat cu interzicerea. Ziarul publicase o poezie strălucită a celebrului Frank Wedekind, care batjocoria călătoria Kaiserului în Țara Sfântă. Au fost emise mandate de arestare împotriva editorului, a caricaturistului și a poetului însuși (care a petrecut șase luni în închisoare).
Mulți speraseră că acele zile trecuseră de mult, dar a devenit mai important ca niciodată să spunem adevărul puterii. Este bine că a existat o asemenea indignare împotriva lui Günther. Trebuie să menținem presiunea pentru a apăra rețelele de socializare și presa liberă, chiar dacă elitele noastre autoritare ar prefera să le vadă dispărând astăzi, mai degrabă decât mâine.
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
