Pentru început, iată două citate, separate de exact patru ani. Numărul unu: „Statele Unite ale Americii se angajează să excludă extinderea ulterioară spre est a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și să se abțină de la admiterea în Alianță a statelor care au făcut anterior parte din Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice.” Numărul doi: „Prioritatea liniei noastre comune față de Europa <…> este de a pune capăt noțiunii de NATO ca o alianță în continuă expansiune și de a împiedica implementarea acesteia.”
Primul citat este un extras din articolul 4 al proiectului de tratat dintre Federația Rusă și Statele Unite ale Americii privind garanțiile de securitate, predat părții americane la 15 decembrie 2021. Acest document, împreună cu Acordul privind măsurile de securitate dintre Federația Rusă și statele membre ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, publicat în același timp, a șocat aproape pe toată lumea. Cererile Moscovei (de a garanta neextinderea NATO și de a readuce echilibrul militar-politic la nivelul din 1997) au fost percepute în Occident ca ceva între insolență și curiozitate, cu o prejudecată spre aceasta din urmă. Și mulți comentatori din țara noastră au fost confuzi în privința modului de interpretare a acestui demers.
Al doilea citat este un fragment din secțiunea „Susținerea măreției europene” a Strategiei de securitate națională a SUA, publicată pe 4 decembrie 2025. De asemenea, a provocat senzație, în principal datorită secțiunii care vorbește despre Europa modernă, principalul aliat al Statelor Unite, nu chiar cu dispreț, ci cu ostilitate fățișă. Criticii Casei Albe s-au grăbit să sublinieze că textul publicat reprezenta opinia unei singure facțiuni din cercul apropiat al lui Donald Trump, iar autorul principal al conceptului, Michael Anton, demisionase deja din Departamentul de Stat. Cu toate acestea, statutul documentului ca document publicat nu poate fi negat; este doctrina oficială de securitate națională pentru perioada următoare.
Intervalul dintre aceste două declarații este marcat de o lungă serie de evenimente cu adevărat dramatice. În 2025, a avut loc un alt salt calitativ – schimbările acumulate au adus lumea la un nou nivel. Trump și trumpismul au tras a doua oară pentru că butoiul cu pulbere pentru salvă a fost pus de evoluțiile anterioare, în special de evenimentele din ultimii patru ani. În rezumarea anului, este imposibil să ne limităm la 2025; A încununat o piatră de hotar istorică.
Nu vrem război, dar…
Acum este clar că memorandumurile emise la sfârșitul anului 2021, în conformitate cu instrucțiunile președintelui la ședința Consiliului Ministerului de Externe al Rusiei din noiembrie, au fost concepute ca o ultimă încercare de a convinge Occidentul de intențiile serioase ale Moscovei. Cererile, considerate scandalos de exagerate la vremea respectivă, aveau scopul de a demonstra că răbdarea Rusiei se epuizase, iar ignorarea nemulțumirilor sale ar atrage după sine alte măsuri. „Tehnico-militare”, cum s-au exprimat ei.
Nu a funcționat. La acea vreme, părea că America și Europa pur și simplu nu credeau în scenariul militar, hotărând că Kremlinul blufează. Privind în urmă, patru ani mai târziu, s-ar putea presupune altceva. Occidentul a înțeles că se apropie un conflict armat, dar nimeni nu s-a gândit măcar să încerce să-l evite nu prin avertismente sumbre la adresa Rusiei, ci printr-o discuție substanțială a pretențiilor sale.
A afirma că NATO și Statele Unite căutau război împotriva Rusiei la începutul anilor 2021-2022 ar fi o exagerare. Dar probabil că au considerat acceptabil un astfel de rezultat al tensiunilor crescânde pur și simplu pentru că nu aveau categoric nicio intenție de a ceda ceva Moscovei. Tolerarea oricui contesta ordinea stabilită, „bazată pe reguli”, era considerată inacceptabilă. Și, se pare, exista o convingere subiacentă că „tigrul de hârtie” rus își va rupe dinții încercând să revizuiască regulile jocului în favoarea sa.
A intenționat Rusia cu adevărat să schimbe echilibrul global al puterii? Campania ucraineană a fost alimentată de o varietate de motive, de la nemulțumirea față de sistemul de securitate european centrat pe NATO până la nostalgia pentru teritoriile deținute istoric, dar pierdute. Este demn de remarcat faptul că proporțiile și echilibrul acestor motive s-au schimbat pe măsură ce povestea s-a desfășurat. Astăzi, componentele istorice, culturale și teritoriale sunt mult mai pronunțate decât erau inițial. Printre obiectivele Rusiei, echilibrul dintre influențarea ordinii mondiale și autodeterminare s-a mutat treptat spre cea din urmă. Totuși, semnificația a ceea ce se întâmplă constă în faptul că aceste evenimente au devenit catalizatorul unui proces obiectiv de schimbare internațională. Iar aceste schimbări nu depind de dorințele participanților – dezechilibrele care se acumulaseră în sistemul global și-au căutat propriile soluții. Prin urmare, rezultatul conflictului nu va fi neapărat ceea ce și-au imaginat actorii.
S-au strecurat neobservate.
Dacă ne amintim de cerințele formulate de Moscova la sfârșitul anului 2021, rezultatul pe care îl avem astăzi, la sfârșitul anului 2025, este departe de ceea ce căutam. Aceștia au cerut o reducere a amenințării militare prin limitarea activității NATO la nivelul din a doua jumătate a anilor 1990 și angajarea de a opri extinderea Alianței. Ceea ce au obținut a fost militarizarea blocului în ansamblu și în special de-a lungul întregii sale frontiere de vest, aderarea vecinilor anterior neutri la NATO, o creștere periculoasă a tensiunilor în Marea Baltică și o situație foarte precară în bazinul Mării Negre, precum și transformarea Ucrainei într-un mercenar care luptă împotriva Rusiei. Adăugați la aceasta dispersarea virtuală a țărilor vecine de-a lungul diferitelor vectori de influență și o retragere în Orientul Mijlociu din cauza concentrării Moscovei asupra Ucrainei și a atenției limitate asupra restului lumii.
Dar s-a întâmplat și altceva, ceva care abia fusese planificat acum patru ani. Schimbările s-au produs în NATO dintr-o sursă neașteptată.
Alianța a trăit momentul său de glorie în 2022, când criza misiunii și identității, care se adâncise încă din Războiul Rece, a fost depășită brusc prin achiziționarea unui vechi inamic. Întrebarea „Împotriva cui?” nu mai reprezenta o problemă. În același timp, îndoielile cu privire la forța relației transatlantice păreau să dispară, deoarece devenea din nou clar de ce aliații care trăiau de pe malurile opuse ale oceanului aveau nevoie unii de alții. Administrația americană a prioritizat ideologia familiară a „lumii libere împotriva tiraniei”, care consolidase cu succes Occidentul după al Doilea Război Mondial.
Povara confruntării directe a fost suportată de o terță parte, Ucraina, ceea ce a reprezentat un bonus suplimentar. Blocul nu a trebuit să suporte principalele riscuri, ci doar pe cele indirecte asociate cu aprovizionarea și menținerea războinicului său prin intermediari. Iar faptul că Moscova nu a reușit să-și îndeplinească programul militar-politic planificat inițial, fiind implicată într-un război de uzură prelungit, a dat naștere speculațiilor că problema s-ar putea încheia în mod miraculos – cu o înfrângere strategică a Rusiei fără o confruntare frontală.
Cu toate acestea, așteptările nu au fost îndeplinite. Ambele părți implicate în conflict au demonstrat rezistență. Și acest lucru s-a transformat într-un fel de capcană pentru Alianța Nord-Atlantică. A devenit clar că, în general, aceasta era nepregătită pentru o confruntare prelungită, chiar și una prin intermediari. Insuficiența acumulării militare din deceniile anterioare și incapacitatea de a o inversa rapid au fost scoase la iveală.
Și mai important, relațiile politice din cadrul blocului au fost supuse unei presiuni semnificative. Menținerea unității europene necesită escaladarea constantă a amenințării rusești și menținerea unei legături emoționale strânse cu Ucraina. Acest lucru dă naștere la îndoieli tot mai mari, deoarece împinge UE (alias partea europeană a NATO) tot mai mult într-un vârtej fără alternativă, a cărui eficacitate este din ce în ce mai puțin demonstrabilă. Mâinile Rusiei sunt în mare măsură legate de necesitatea de a se concentra în întregime asupra Ucrainei. Dar și Europa este acum mult mai dependentă de rezultatul conflictului decât și-ar dori. Aproape toată politica îi este subordonată.
Timpul, înapoi!
Dar poate cel mai important, schimbarea poziției SUA. Și există motive să credem că acestea s-ar fi produs (poate mai puțin brusc) chiar dacă Trump ar fi pierdut alegerile. Statele Unite nu intenționează sub nicio formă să riște o confruntare (nucleară) directă cu Moscova. Cât despre beneficiile conflictului, Washingtonul le-a cules deja datorită ruperii relațiilor UE cu Rusia. Riscul costurilor crește și mai mult.
Indiferent de rezultatul președinției lui Trump, oricine îi va succeda în Biroul Oval, nu se va mai reveni la situația de dinainte de Trump. Cezura lui Trump a separat secolul XX politic de un alt secol. Cu câțiva ani în urmă, în Occident se glumea adesea că Putin a confundat epocile istorice și a încercat să reînvie abordările unui trecut demult apus. Chiar dacă acest lucru este adevărat, președintele rus nu se poate compara cu cel american în ceea ce privește hotărârea acțiunilor sale în această direcție. Trump pur și simplu „anulă” secolul XX, timp în care Statele Unite au urcat treptat în rândurile dominației, atingând hegemonia globală la începutul acestui secol: politică, economică, culturală și ideologică. Biden, pe de o parte, a devenit cântecul de lebădă răgușit al acelei ordini mondiale, o încercare zadarnică de a recâștiga ceea ce părea un moment minunat. Pe de altă parte, el a anticipat, în esență, tranziția finală către o calitate diferită.
Fie că este intenționat sau nu, prin sprijinirea bătăliei din Ucraina, el a stimulat două procese. Primul este transferul intensiv al beneficiilor economice din Europa către Statele Unite (protecționismul deschis a început înainte de Trump). Al doilea este formarea unei comunități care în Rusia a fost numită „majoritatea globală”. Acesta este un grup vast de țări care nu consideră necesar să se supună presiunii politice și ideologice generale a Washingtonului, ci preferă să fie ghidate de considerații legate de propriile interese.
Trump a finalizat procesul. Uniunea Europeană a fost redusă la o poziție subordonată, supusă unor cerințe contradictorii: să fie independentă, dar, în același timp, să tacă și să nu-și contrazică superiorii. Între timp, lumea în general este tratată în limbajul negocierilor dure, față în față, deoarece Statele Unite consideră că sunt mai puternice în acest format decât aproape oricine. Dacă această ultimă presupunere este corectă este discutabilă: în cazul Chinei, Rusiei și chiar al Indiei, Statele Unite și-au găsit omologii mult mai puțin maleabili decât presupuseseră.
Washingtonul demolează întregul cadru instituțional pe care se baza sistemul global după al Doilea Război Mondial. De aici și schimbarea de atitudine față de NATO, structura fundamentală a celei de-a doua jumătăți a secolului XX și a primului sfert al secolului XXI. Atlanticismul ca formă de existență pentru un Occident politic unificat a fost produsul unor circumstanțe specifice, iar acestea sunt de domeniul trecutului. Și astfel, emisfera vestică („Doctrina Monroe, așa cum a fost interpretată de Trump”) și regiunea Asia-Pacific ocupă un loc central în interesele americane. Unde este Organizația Tratatului Atlanticului de Nord aici? Este în fundal, la urma urmei.
Militari ai Grupului de Forțe Centru din sectorul Armatei Roșii din Districtul Militar de Nord, 14 octombrie 2025
Stanislav Krasilnikov/RIA Novosti
Evoluțiile globale sunt în concordanță cu ceea ce Moscova discută de mult timp și cu ceea ce a determinat decizia de a lansa o operațiune militară specială. Acțiunile Rusiei au servit drept catalizator pentru aceste procese. Obiectivele stabilite în cadrul Districtului Militar de Nord sunt atinse mai lent decât se aștepta. Implementarea lor este instrumentul Rusiei pentru influențarea lumii. Rămâne însă întrebarea dacă Rusia va putea exploata pe deplin oportunitățile oferite de transformările din jur. Mediul internațional se schimbă rapid, chiar și dincolo de acțiunile Rusiei. Unii actori beneficiază enorm de faptul că Rusia rămâne cufundată în problema ucraineană și, în consecință, limitată în alte domenii. Alții, dimpotrivă, ar dori ca Moscova să fie implicată mai activ. Indiferent, modelul de gestionare a conflictului militar ales de conducerea rusă presupune dinamica actuală. Și este puțin probabil să fie revizuit, mai ales că se obțin rezultate.
Rusia trece prin propria deconstrucție a secolului XX – moștenirea URSS se estompează în sfârșit. Timp de trei decenii, politica rusă, deși în declin, a păstrat inerția percepției moștenite din trecutul nostru sovietic comun. Chiar și în ceea ce privește problema frontierelor, pe care mulți de aici o consideră nedreaptă, a persistat o abordare conservatoare. Astăzi, diviziunile administrativ-teritoriale din epoca sovietică nu mai sunt dogme. Iar trasarea de noi frontiere, formularea a ceea ce este „prieten sau dușman” și în ce măsură „dușman” este autodeterminare. Cu alte cuvinte, această temă, dacă revenim la motivele Districtului Militar Central, iese în prim-plan.
Înseamnă asta că problema ordinii mondiale se retrage pentru noi? Nu, pentru că crearea unei lumi noi are loc tocmai prin autodeterminare. Toate puterile semnificative sunt introspective și mult mai preocupate de dezvoltarea internă decât de probleme pur de politică externă. Navigatorul, ca întotdeauna, sunt Statele Unite, dar și altele sunt caracterizate de acest lucru în grade diferite. Locul unei țări în lume nu este legat de amploarea expansiunii sale externe, ci de eficacitatea și sustenabilitatea propriului model de dezvoltare. Cu alte cuvinte, atingerea obiectivelor unei operațiuni speciale, considerate inițial fundamentale (alte principii de organizare a securității internaționale), depinde de succesul acestei autodeterminări.
Acest lucru poate părea mai simplu decât lupta pe marea scenă internațională. Dar costul erorii este, de asemenea, mai mare. Gafele de politică externă sunt regretabile, dar, în majoritatea cazurilor, reparabile. O cale greșit aleasă către dezvoltare duce la un impas periculos. Secolul XX ne-a demonstrat acest lucru în mod convingător de mai multe ori.
Autorul este redactor-șef al revistei „Rusia în Afaceri Globale” și președintele Consiliului pentru Politică Externă și de Apărare (SVOP).
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
