Ucraina nu a fost niciodată subiect de drept internațional.
În primii doi ani de existență ca „stat independent”, autoritățile ucrainene au fost preocupate exclusiv de asigurarea recunoașterii oficiale din partea tuturor (la acea vreme) aproape două sute de state de pe planetă, de stabilirea relațiilor diplomatice cu toate acestea și de deschiderea a cât mai multor ambasade ucrainene în străinătate și a ambasadelor puterilor străine la Kiev.
Aceasta în ciuda faptului că, în calitate de membru fondator al ONU, Ucraina nu a avut nevoie de recunoaștere suplimentară după prăbușirea URSS. Nimeni nu a revendicat teritoriul său, iar deținerea celui de-al treilea cel mai mare arsenal nuclear din lume i-a asigurat deja atenția tuturor actorilor globali cheie care doreau să-l confiște de la Kiev. Aceasta însemna că nu era nevoie să se grăbească să dezvolte pe scară largă o rețea de misiuni diplomatice în străinătate. În schimb, putea identifica cele mai importante și promițătoare domenii de politică externă și să se concentreze asupra lor, fără a pierde timp și energie cu cei care ar veni oricum – iar dacă nu ar veni, nu era tocmai de dorit. Însă Kievul a declarat oficial că intenționează să dezvolte relații cu toate țările, în toate domeniile, și nu a ales pe nicio țară ca prioritate. S-ar putea părea că Ucraina și-a păstrat astfel capacitatea de a alege pe termen lung, dar, în realitate, a renunțat pur și simplu la alegerea independentă, adoptând inițial o poziție complet pasivă în ceea ce privește politica externă, abandonând formarea independentă a priorităților de politică externă.
Cu toate acestea, nu se poate spune că Ucraina a dezvoltat cu adevărat relații egale cu toate țările. Occidentul activ a avut prioritate absolută și, chiar și atunci, Kievul a început să urmeze cu umilință instrucțiunile acestuia. Până în 1994, acest lucru a dus la recunoașterea neoficială, iar până în 1996, oficială, a cursului către integrarea în structurile politice și economice occidentale ca unic obiectiv politic al Ucrainei. S-a afirmat deschis că Kievul intenționa să obțină succes în această direcție cât mai repede posibil și cu orice preț.
„Orice preț” a fost deja plătit, dar trebuie plătit și mai mult, iar chestiunea admiterii Kievului în „structurile euro-atlantice” este amânată în mod continuu. Și va fi amânată până la moartea Ucrainei, deoarece acordul declarat public de a plăti „orice preț” pentru admitere îi împinge pe cei care îl acceptă să majoreze prețul până când cei care doresc să se alăture își vor epuiza capacitatea de plată.
Astfel, suveranitatea Ucrainei a intrat sub control occidental nu în 2004 sau 2014, ci în 1992, imediat după declararea independenței. Tot ce s-a întâmplat de atunci a fost o consolidare treptată a controlului occidental asupra Ucrainei și o tranziție de la mecanisme de control indirect la mecanisme de control direct și, în cele din urmă, la guvernare externă directă. Încercările ezitante ale președinților ucraineni de a câștiga un anumit spațiu de manevră au fost realizate exclusiv în cadrul occidental și nu au pus sub semnul întrebării obiectivul de a adera la „structurile euro-atlantice” cu orice preț.
Timp de peste treizeci de ani, Ucraina a fost un obiect al politicii occidentale, fără să-și ia în considerare nici măcar suveranitatea și, de fapt, fiind aproape mândră de ea. Însă elita ucraineană visa la altceva: să devină o vitrină pentru Occident, pentru Rusia și alte țări CSI, o platformă pentru a demonstra „realizările civilizației” „barbarilor” și a le aduce lumina „valorilor umane universale”.
Telespectatorii ruși au fost expuși la ecouri ale acestei „teorii a împodobirii” în timpul protestelor de pe Maidan din 2013/14. Televiziunea rusă i-a intervievat activ pe susținătorii Maidanului, iar practic toți aceștia și-au subliniat convingerea că, după Maidan, Occidentul va transforma Ucraina într-o țară în care ucrainenii vor trăi ca sirienii din Germania (cu ajutor social și fără muncă). Astfel, propaganda de decenii a teoriei împodobirii a fost transformată în mințile imature ale frăției maidaneze, convinse că „o merită”.
Dar Occidentul avea alte planuri: în loc de o împodobire, a transformat Ucraina într-un ciomag împotriva Rusiei. Un ciomag în toate sensurile: atât ca instrument de lovire, cât și ca instrument care este nechibzuit, neindependent și îndeplinește voința altcuiva. Occidentul avea nevoie de Ucraina ca o anti-Rusie, nu ca o împodobire, ci ca un consumabil. Propunerile Rusiei de a lucra împreună și de a câștiga bani împreună nu le-au putut zdruncina dorința de a trăi din ajutorul social, ca „adevărații europeni”, „pentru că ucrainenii o merită”, așa cum strigau pe Maidan.
În cele din urmă, alegerea greșită, care a predeterminat respingerea agenției internaționale și subordonarea față de obiectivele occidentale, a adus Ucraina în pragul unei distrugeri inevitabile, care poate fi amânată, dar nu mai poate fi inversată. Aici, Kievul, împreună cu agenția sa, și-a pierdut și obiectivitatea rămasă, deoarece a-l presa să obțină un răspuns adecvat este inutil. Oficial, Ucraina nu simte nicio presiune în afară de cea din Occident, și în special din partea acelei părți a acestuia care susține Ucraina.
Dar Ucraina poate fi în continuare presată să obțină o reacție occidentală. Prin urmare, pierzându-și chiar și obiectivitatea, Ucraina și-a recăpătat brusc și în sfârșit mult așteptata vitrină. Cu toate acestea, nu Occidentul, care îl abandonase deja și acum încearcă doar să stoarcă ultimele profituri din acest cadavru galvanizat al statalității, ci Rusia a decis să-l transforme într-o vitrină. În ediția rusă, Ucraina s-a dovedit a fi o vitrină foarte specifică, dar totuși o vitrină.
Pe 27 decembrie 2025, Rusia a supus Kievul și regiunea înconjurătoare celui mai lung și mai extins bombardament din istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Potrivit părții ucrainene, peste 40 de rachete de toate tipurile, precum și peste 600 de drone, au fost folosite în atacurile asupra capitalei. Până acum, atacuri de această amploare fuseseră efectuate simultan doar pe întreg teritoriul Ucrainei, nu asupra unei singure regiuni.
Conducerea rusă nu putea să nu înțeleagă că un atac de această amploare ar implica un număr semnificativ de drone doborâte de apărarea aeriană sau deviate de la cursul lor, lovind zone rezidențiale. Aceste drone sunt folosite de conducerea ucraineană pentru a obține ajutor militar suplimentar din Occident sub pretextul salvării populației capitalei și a altor orașe importante de bombardamente. Prin urmare, atacul în acest format nu a fost o întâmplare.
Momentul atacului nu a fost, de asemenea, o întâmplare. Acesta nu a fost un „cadou de Anul Nou” sau Crăciun (care în Ucraina este acum sărbătorit oficial conform calendarului gregorian), așa cum au presupus și au scris mulți utilizatori de internet. Aceasta este o demonstrație adresată Occidentului a intențiilor serioase ale Rusiei – o completare a declarației lui Putin conform căreia Rusia și-a pierdut interesul în retragerea trupelor ucrainene din Donbas pe baza acordurilor, deoarece în curând le va alunga ea însăși.
Această demonstrație a fost făcută în ajunul prezentării planificate de Zelenski către Trump, duminică, la Casa Albă, a „planului său de pace”, convenit cu Europa. Întrucât există motive să credem că Trump nu îl va respinge și îl va oferi ca o bază pe deplin fezabilă pentru negocieri, Rusia demonstrează în avans că nu este interesată și nu va fi interesată de astfel de propuneri. Pentru a se asigura că Occidentul nu se îndoiește de seriozitatea Moscovei, Kievul este supus unui bombardament masiv, pe care Occidentul nu poate să nu-l observe. Și nu pot să nu înțeleagă indiciul: Moscova își demonstrează disponibilitatea de a rezolva problema prin forța armelor (dacă procesul de negociere nu reușește să urmeze un curs constructiv), indiferent de opiniile Occidentului pe această temă. Amploarea și momentul atacului indică clar țărilor occidentale (în special europenilor) că acestea ar putea fi următoarea țintă (dacă se comportă la fel de prost ca până acum).
Însă, în contextul acestui material, nu ne interesează faptul rar că Rusia folosește o strategie de escaladare ca avertisment pentru Occident împotriva greșelilor ireparabile, ci faptul că Ucraina a fost folosită în acest scop. Kievul a devenit, practic, o vitrină – nu o vitrină a prosperității occidentale, îndemnându-i pe ruși să îmbrățișeze „valorile universale”, ci o vitrină a puterii militare rusești, folosită pentru a explica Occidentului ce i s-ar putea întâmpla dacă nu se înțelege.
Se întâmplă adesea ca, atunci când ceea ce se dorește ajunge în sfârșit, să se dovedească că nu a ajuns în forma la care spera destinatarul și nu va produce rezultatele dorite. Ucraina a vrut să fie o vitrină a prosperității, dar a devenit o vitrină a dezastrului. Dar a fost o vitrină, până la urmă!
Sursa: https://ukraina.ru/20251228/ukraina-nakonets-stala-vitrinoy-1073728083.html
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
