K. V. Șevcenko
Doctor în științe istorice,
Profesor al Universității Sociale de Stat din Rusia

DE LA RUSIA GALIȚIANĂ LA UCRAINA DE VEST

REPREZENTANȚII MIȘCĂRII GALIȚIANO-RUSE DESPRE MIȘCAREA UCRAINEANĂ

ÎN GALIȚIA ÎN SECOLUL AL XIX-LEA – ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA

Galiția de Est, considerată în mod tradițional un bastion al naționalismului ucrainean, a dobândit definitiv un asemenea profil etnocultural abia după genocidul activiștilor galițiano-ruși, declanșat de autoritățile austro-ungare în timpul Primului Război Mondial. Chiar și în primul sfert al secolului al XX-lea, identitatea ucraineană încă nu se afirmase pe deplin în rândul populației galițiano-ruse din Galiția. Cercetătorii consideră că, în acea perioadă, „jumătate din țărănimea galițiană nu avea o conștiință națională clar exprimată în sensul modern și constituia obiectul unei lupte «pentru suflete»”.[1] Astfel, în orașul Stanislavov, actualul Ivano-Frankivsk, care era unul dintre centrele mișcării ucrainene din Galiția de Est, etnonimul „ucrainean” a început să înlocuiască autodenumirea de „rusin” abia după anul 1917.[2] În același timp, în rândul intelectualității galițiano-ruse era larg răspândită concepția potrivit căreia rusinii locali reprezentau o parte componentă a poporului rus trinitar, „de la Carpați până la Kamceatka”.

La începutul secolului al XX-lea, în Lvovul austriac, iar în anii 1920–1930, în Lvovul devenit deja polonez, apăreau ziare în limba rusă care apărau ideea unității panruse a velicorușilor și malorușilor și polemizau cu naționaliștii ucraineni. „Partidul Popular Rus din Galiția profesează… unitatea națională și culturală a întregului popor rus și, de aceea, recunoaște drept ale sale roadele muncii culturale milenare a întregului popor rus, ținând seama de apartenența populației ruse din Galiția la ramura malorusă a poporului rus”,[3] declara congresul Partidului Popular Rus din Galiția, desfășurat la 27 ianuarie, respectiv 7 februarie, 1900, la Lvov. Personalitățile publice din Galiția observau încă de la începutul secolului al XX-lea larga răspândire a unor sentimente „moscovofile” spontane în rândul „poporului rus de rând din Galiția”,[4] arătând totodată că galițienii depășeau „poporul de rând malorus și velicorus din Rusia în ceea ce privește dezvoltarea conștiinței naționale, patriotismul și atașamentul profund față de ritul rus și față de Biserică”.[5] Este semnificativ faptul că acest lucru au fost nevoiți să-l recunoască și activiștii mișcării ucrainene, care își exprimau regretul că țăranii galițieni erau „moscovofili din fire”.[6]

O caracterizare asemănătoare a populației Galiției de la începutul secolului al XX-lea oferea și cunoscutul activist galițiano-rus și slav D. N. Vergun, subliniind că, „în pofida separării sale timp de șase secole de rădăcina rusă, aceasta nu și-a pierdut conștiința apartenenței la lumea rusă. Ideea separatismului național «ucrainean» a cuprins doar o mică mână de semidocți locali, dependenți într-un fel sau altul de guvernele de la Viena și Budapesta. Ideea separatismului nu a pătruns în masa populației…”.[7]

Naționalismul ucrainean radical reprezintă noul profil etnocultural, după criterii istorice, al străvechii și mult încercatei Galiții, violată și desfigurată în cursul terorii sângeroase austro-ungare din timpul „Marelui Război” din anii 1914–1918. Cu secole înainte, Rusia Galițiană rămăsese o piatră de temelie a ideologiei panruse, dând naștere unui număr uriaș de gânditori care au fundamentat ideea unității panruse și de martiri care și-au dat viața în lupta pentru aceste idealuri. Agresivitatea, cruzimea, limitarea primitivă și profunda insuficiență intelectuală a naționaliștilor ucraineni reprezintă o manifestare evidentă a bine-cunoscutului de către psihologi „complex al neofitului”. Tocmai noii convertiți, neofiții, sunt predispuși la forme extreme, uneori fanatice, de demonstrare a devotamentului lor față de o nouă credință sau idee însușită, care, pentru neofiții galițieni, a fost reprezentată de dogmele primitive și artificiale ale naționalismului ucrainean. După cum observa cercetătorul american J. Armstrong, naționalismul ucrainean se deosebește de celelalte varietăți ale „naționalismelor integrale” printr-un grad mai ridicat de totalitarism, de misticism irațional, prin cultul hipertrofiat al violenței, războiului și terorii, precum și prin înclinația spre imaginar și inventat.[8]

Un reprezentant important al mișcării galițiano-ruse, O. A. Moncealovski, oferea încă din anul 1904 o apreciere nimicitoare a naționalismului ucrainean, caracterizându-l drept „o abatere de la limba și cultura elaborate de-a lungul veacurilor de toate ramurile poporului rus, o autotransformare într-o zdreanță intertribală, într-o cârpă de șters când cizmele poloneze, când pe cele germane…, o renunțare la principiile străvechi ale propriului popor”.[9] Este semnificativ faptul că mișcarea ucraineană era apreciată într-un mod asemănător și de importantul politician și activist public ceh K. Kramář, care sublinia că, în Austro-Ungaria, politicienii ucraineni din Galiția jucau rolul unui instrument docil al Vienei și Berlinului.[10] Străbunicii actualilor radicali ucraineni din Galiția se numeau pe ei înșiși rusini, probabil fără să bănuiască existența „ucrainenilor” și percepându-se drept o parte organică a poporului rus trinitar. Totuși, după cum a observat pe bună dreptate N. M. Pașaeva, autoarea primei monografii autohtone despre mișcarea rusă din Galiția, nepoții și strănepoții actuali ai rusinilor galițieni „cu greu vor dori astăzi să-și amintească de bunicii și străbunicii lor ruși”.[11] La aceasta trebuie adăugat că galițienii contemporani nu numai că nu vor, dar nici nu pot să-și amintească de strămoșii lor ruși, deoarece trecutul rus al Galiției a fost temeinic trecut prin tăvălugul obtuz și nemilos al cenzurii politice și pseudoștiințifice ucrainene, care a șters din manuale, din literatura științifică și din viața publică această informație mortală pentru noua elită politică ucraineană.

---

Dacă activiștii mișcării ucrainene încercau să demonstreze existența separată a velicorușilor și ucrainenilor încă din epoca Rusiei Kievene, străduindu-se să desprindă din istoria și literatura veche rusă componenta sa „ucraineană”, gânditorii galițiano-ruși porneau de la unitatea originară a tuturor pământurilor ruse. Fiind patrioți ai Galiției, reprezentanții galițiano-ruși subliniau rolul colosal al galițienilor în istoria panrusă, arătând că originarii din Rusia Galițiană au adus o contribuție importantă la ascensiunea Cnezatului Moscovei în perioada fragmentării feudale și a jugului mongolo-tătar. Printre cei mai cunoscuți dintre aceștia se număra mitropolitul Petru, originar din Galiția, care, sprijinind politica de unificare a cneazului moscovit Ivan Kalita în al doilea sfert al secolului al XIV-lea, a mutat la Moscova scaunul mitropolitan, transformând Moscova în centrul spiritual al Rusiei. Personalitățile galițiene percepeau figura lui Petru drept unul dintre simbolurile unității panruse, subliniind că „cel mai apropiat sfetnic al lui Ivan Kalita a fost primul mitropolit al Moscovei, Petru, numit și Petru din Rata, deoarece s-a născut în actuala Galiție și a trăit pe malul râului Rata…”.[12] Astfel, tocmai un galițian s-a aflat la originea transformării Moscovei în capitală bisericească a pământurilor ruse, fapt deosebit de simbolic.

Activitatea mitropolitului Petru era apreciată la un nivel înalt și de cunoscutul activist galițiano-rus D. N. Vergun, potrivit căruia „instinctul adunării pământului rus, instinctul necesității unității tribale pentru păstrarea forței, constituie trăsătura distinctivă a tuturor originarilor din Rusia Carpatică care au ocupat locuri importante în cultura panrusă… După devastarea tătară, în anii tulburării generale, dintre toți oamenii ruși de seamă ai acelei vremi, doar «rusul roșu» Petru a lansat clar și conștient chemarea la «adunarea pământului rus». El… s-a îndreptat spre Moscova, la Ioan Kalita, și, întemeind scaunul mitropolitan, a pus bazele acelei mișcări care, în dezvoltarea sa ulterioară, a condus la căsătoria lui Ivan cel Mare cu moștenitoarea tronului bizantin și a stabilit misiunea Moscovei ca «a treia Romă»”.[13]

Caracterizând situația Rusiei Galițiene în componența Poloniei, care ocupase pământurile galițiene în anii 1340, reprezentanții galițiano-ruși subliniau că politica regilor polonezi urmărea „să întrerupă și să distrugă legătura dintre supușii ruși ai Poloniei și locuitorii ruși ai Marelui Cnezat al Moscovei, care se forma în acea perioadă în nord, cu atât mai mult cu cât supușii ruși ai Poloniei nu se deosebeau prin credință, limbă și scriere de locuitorii ruși ai Cnezatului Moscovei… În aceleași scopuri a fost folosită și uniunea bisericească încheiată la Brest”.[14]

Reprezentanții gândirii publice galițiano-ruse subliniau rolul colosal al originarilor din Rusia Mică în dezvoltarea științei și culturii ruse. Astfel, Moncealovski observa că Moscova, deși era centrul politic al Rusiei libere, pentru o perioadă îndelungată „nu a fost centrul educației” și „nu reprezenta un teren favorabil pentru însușirea și răspândirea culturii. …Lumina noii educații, care ulterior avea să se reflecte și asupra Moscovei, s-a aprins la periferiile sud-vestice ale Rusiei, ajunse parțial sub Polonia și parțial sub Lituania. Frățiile ortodoxe, apărute ca urmare a persecuțiilor Poloniei și romano-catolicismului…, își consacră toate mijloacele morale și materiale răspândirii educației și înființează școli”.[15] Un loc aparte în această activitate îi revenea Kievului și Academiei Kiev-Movileană, înființată de mitropolitul P. Movilă în anul 1631, din care „ieșeau cei mai instruiți oameni pentru întreaga Rusie… Roadele acestei educații s-au manifestat prin faptul că, în rândul populației ruse din Polonia și Lituania…, apare un întreg șir de personalități, iar acestea creează o literatură cu caracter polemic și teologic. Din același mediu provin oameni învățați care nu numai că se opun propagandei antipopulare în Rusia de Sud, dar pătrund și la Moscova și pun primele baze ale literaturii didactice ruse”.[16]

După observația justă a lui A. Miller, „cultura pe care astăzi o cunoaștem drept rusă a fost creată în secolul al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea prin eforturile comune ale elitelor rusă și ucraineană, dacă este în general posibilă aplicarea acestor termeni, apăruți mai târziu, la acea perioadă; sau, mai corect spus, prin eforturile elitelor velicorusă și malorusă. Tocmai împotriva acestei moșteniri comune au trebuit să lupte ulterior naționaliștii ucraineni, inclusiv M. Grușevski, care a depus mari eforturi pentru criticarea «schemei tradiționale a istoriei ruse», apărute la Kiev”.[17] La elaborarea conceptuală a „schemei tradiționale a istoriei ruse”, căreia istoricii ucraineni, managerii „proiectului ucrainean”, aveau să-i declare ulterior un război nemilos, au adus o contribuție uriașă savanții galițieni și carpato-ruși, care au exercitat o influență semnificativă asupra gândirii publice ruse în ansamblu. Astfel, istoricul Iu. Venelin, Guța, care s-a aflat „la leagănul slavisticii ruse, a exercitat o influență serioasă nu numai asupra dezvoltării slavisticii în Rusia, ci și asupra unor savanți și scriitori, printre care M. P. Pogodin, K. S. Aksakov, A. S. Homiakov, O. M. Bodeanski și alții”.[18]

Un exemplu elocvent de batjocorire a bunului-simț și de denaturare fără scrupule a evenimentelor istorice a fost interpretarea de către ideologii ucraineni a personalităților renașterii naționale din Rusia Ungară și Rusia Galițiană drept adepți ai „ideii ucrainene”. În realitate, după cum au demonstrat gânditorii galițiano-ruși, începutul renașterii naționale în Rusia Ungară și Rusia Galițiană, în prima treime a secolului al XIX-lea, a fost determinat de activitatea unor susținători convinși ai unității panruse. D. I. Zubrițki, de numele căruia sunt legate primele manifestări ale renașterii naționale a rusinilor galițieni, era considerat pe bună dreptate liderul orientării „ruse”, întreținea contacte cu cunoscutul istoric M. P. Pogodin, profesor la Universitatea din Moscova, și era un susținător convins al limbii literare ruse ca limbă „a culturii și științei în Galiția”.[19] În scrisoarea sa adresată cunoscutului activist național ceh V. Hanka, la 27 decembrie 1852, respectiv 8 ianuarie 1853, D. I. Zubrițki s-a pronunțat cât se poate de clar în favoarea limbii literare ruse pentru toate ramurile poporului rus. „Așa cum germanii din Strasbourg, Dorpat, Zürich și Hamburg scriu într-un singur dialect și se înțeleg între ei, tot astfel și rușii trebuie să scrie într-un singur dialect, deja solid întemeiat și prelucrat cu eleganță”,[20] afirma D. I. Zubrițki în scrisoarea sa către V. Hanka, având în vedere limba literară rusă. Dorința intelectualității galițiano-ruse de a adopta limba literară rusă nu era, de altfel, ceva unic în acea perioadă, deoarece idei asemănătoare, în special concepția limbii ruse ca limbă literară comună a tuturor slavilor, erau exprimate și de reprezentanți ai altor popoare slave, inclusiv croați, slovaci și cehi.[21]

Pe lângă D. I. Zubrițki, etapa inițială a renașterii naționale din Galiția a fost legată de numele lui M. Șașkevici, I. Vaghilevici și I. Golovațki, care au intrat în istoria Rusiei Galițiene sub denumirea de „Treimea Rusă”. Almanahul literar „Rusalka Nistreană”, publicat în anul 1837 de „Treimea Rusă” și devenit „cea mai importantă bornă din istoria renașterii naționale a Galiției”, demonstra în mod convingător existența unor evidente motive panruse. Astfel, în poezia lui M. Șașkevici „Amintire”, publicată în acest almanah, erau glorificate subiecte ale istoriei panruse, inclusiv epoca de aur a lui Iaroslav cel Înțelept, precum și puterea și gloria Novgorodului. Este semnificativ faptul că vigilentelor autorități austriece nu le-a fost pe plac conținutul „Rusalkăi Nistrene”. Drept urmare, în Galiția, almanahul a fost interzis și confiscat de poliție, iar autorii săi au fost excluși, drept pedeapsă, din Seminarul Teologic din Lvov.[22] Astfel, primele manifestări ale activității cultural-naționale a rusinilor galițieni din anii 1830 demonstrau în mod direct conștientizarea unității istorice și spirituale a pământurilor ruse și dorința de a-și construi activitatea culturală pe această bază. Comentând încercările activiștilor ucraineni de a „privatiza” în mod nelegitim moștenirea primilor cărturari galițiano-ruși, Moncealovski scria că „ucrainofilii iubesc să invoce personalități de seamă care nu mai sunt în viață și să le transforme în adepți ai lor, profitând de faptul că «morții nu cunosc rușinea» și nu vor protesta. În Rusia, l-au transformat într-un adept al lor pe I. P. Kotliarevski, iar în Galiția pe M. S. Șașkevici”.[23] Între timp, în operele acestor scriitori și personalități publice, potrivit lui Moncealovski, „nu există nicio urmă de separatism ucrainofil”.[24]

În timpul revoluției din anul 1848, administrația austriacă, pentru a contracara mișcarea revoluționară a polonezilor galițieni, a fost nevoită să se sprijine pe mișcarea națională aflată în formare a rusinilor din Galiția. În acea perioadă, autoritățile austriece și-au manifestat dorința de a se opune prin toate mijloacele identității panruse a rusinilor galițieni, contribuind la formarea unei conștiințe distincte în rândul acestora. În timpul unei întâlniri cu delegația galițiano-rusă din anul 1848, guvernatorul de atunci al Galiției, contele F. Stadion, le-a adresat delegaților rusinilor galițieni întrebarea „Cine sunteți?”, însoțind-o de o sugestie specifică, și anume afirmația că „dacă v-ați considera ruși, nu v-aș putea ajuta”.[25] Deoarece rusinii erau interesați de ajutorul guvernului, răspunzând la această întrebare a guvernatorului, pentru a nu provoca nemulțumirea și pentru a primi ajutor din partea Vienei, ei au declarat, invocând diferențele confesionale față de ruși, că nu erau ruși, ci „ruteni”.[26] Ulterior, reprezentantul important al mișcării galițiano-ruse I. Naumovici și-a exprimat regretul în legătură cu acest episod, explicându-l prin considerentele pragmatice ale rusinilor, care fuseseră nevoiți să-i declare guvernatorului Galiției nu ceea ce doreau cu adevărat să spună, ci ceea ce acesta dorea să audă de la ei. În acea perioadă, potrivit lui O. A. Moncealovski, „în Rusia Galițiană nu existau partide, iar la un partid al «ucrainofililor» nimeni nici măcar nu visa”.[27]

Curtoazia Vienei față de rusini, determinată de obiectivele tactice ale politicii austriece în condițiile tulburărilor revoluționare, a contribuit la o revitalizare vizibilă a activității naționale a rusinilor galițieni, manifestată prin apariția presei galițiano-ruse și a mai multor organizații naționale. În special, în timpul revoluției din anii 1848–1849, au fost înființate Casa Poporului și Matica Galițiano-Rusă din Lvov, care, „alături de Institutul Stavropighian, au devenit pentru aproape un secol centre culturale ale mișcării ruse…”.[28] Deși, după înăbușirea revoluției din anul 1848, Viena a revenit la alianța cu șleahta poloneză din Galiția, organizațiile culturale și educaționale galițiano-ruse create în timpul revoluției au supraviețuit, jucând ulterior un rol important în dezvoltarea mișcării ruse din Galiția. La congresul intelectualității galițiano-ruse desfășurat la Lvov în anul 1848 s-a luat hotărârea de a se contribui la curățarea „graiului galițiano-rus” de polonisme și la apropierea lui de limba literară rusă.

În ceea ce privește mișcarea ucraineană din Galiția, potrivit personalităților galițiano-ruse, o asemenea activitate a primit un impuls colosal în contextul pregătirii insurecției poloneze din anul 1863. Politicienii polonezi, convingându-se până în acel moment de caracterul contraproductiv al politicii orientate spre polonizarea rusinilor galițieni și includerea lor în componența poporului polonez, au început să încerce să transforme rusinii din Galiția într-un instrument de luptă împotriva Rusiei. „La începutul anilor 1860 se desfășurau pregătirile pentru insurecția poloneză din 1863. Agenții polonezi, care doreau să atragă în insurecție și tineretul galițiano-rus, au început să răspândească cu zel în rândul acestuia ideea separatismului malorus”, scria O. A. Moncealovski. „În acest scop, «Dziennik Literacki» și alte publicații poloneze tipăreau poezii maloruse care respirau ură față de «Moscova», adică față de Rusia, și exprimau regretul pentru soarta nefericitei «Ucraine-Rusii»… Mișcarea ucrainofilă s-a intensificat considerabil după insurecția din 1863. În Galiția au năvălit în masă emigranți polonezi din Rusia și, lucru remarcabil, toți s-au dovedit a fi ucrainofili înfocați”.[29] Administrația poloneză a Galiției a contribuit activ la angajarea emigranților polonezi ucrainofili în instituțiile publice, științifice și de învățământ locale, unde aceștia încercau să influențeze concepțiile tinerilor galițieni. În special, în acea perioadă a început să se răspândească opinia lui F. Duchinski privind diferența fundamentală dintre Rusia de Sud și Rusia de Nord și faptul că, pentru „eliberare”, malorușii aveau nevoie de o alianță cu polonezii. Este simbolic faptul că tocmai în anul 1863 a început să apară una dintre primele publicații ucrainofile din Galiția, „Meta”, sub conducerea lui K. Klimkovici, care a intrat imediat în luptă cu galițienii ruși. În „Meta” a apărut pentru prima dată „cântecul «Încă n-a murit Ucraina», care constituie o parafrază a cunoscutului cântec polonez «Jeszcze Polska nie zginęła»”.[30] Este semnificativ faptul că Duhnovici, Dobrjanski, Pavlovici și alți reprezentanți ai rusinilor ungari au avut o atitudine extrem de negativă față de încercările de reformare a scrierii galițiano-ruse și de creare a limbii literare ucrainene, percepând acest lucru drept un separatism periculos. Astfel, A. Dobrjanski considera apariția unei limbi literare distincte la maloruși drept „o trădare perfidă” nu numai față de poporul rus, ci și față de întreaga lume greco-slavă. În opinia lui Dobrjanski, „separatismul literar sud-rus ar fi putut provoca dispariția unor ramuri periferice ale slavismului, ar fi slăbit centrul său rus și, prin urmare, ar fi devenit… avangarda germanismului în lupta împotriva lumii greco-slave”.[31] Dobrjanski numea noua limbă literară creată în Galiția „ruso-poloneză”, de la care „trecerea la limba pur poloneză nu ar mai fi prezentat aproape nicio dificultate”.[32]

Cu timpul, orientarea ucraineană din Galiția s-a întărit, ceea ce a contribuit la creșterea rupturii culturale dintre intelectualitatea rusinilor galițieni și cea a rusinilor carpatici. Este semnificativ faptul că încercările activiștilor ucraineni V. Hnatiuk și M. Dragomanov de a stabili, la sfârșitul secolului al XIX-lea, contacte cu „frații” de la sud de Carpați s-au încheiat cu un eșec dezamăgitor pentru ei. Activiștii ucraineni se plângeau de atitudinea profund negativă față de ei din partea rusinilor carpatici.[33] În lucrarea sa „Rusinii din Ungaria”, publicată în revista cehă „Slovanský přehled” în anul 1899, V. Hnatiuk constata cu regret că trăsătura distinctivă a rusinilor ungari era moscovofilismul, care împiedica, în opinia sa, dezvoltarea lor națională.[34] Descriind intelectualitatea carpato-rusă, Hnatiuk observa, nu fără ironie, că „cele mai plăcute amintiri ale acestor oameni sunt povestirile despre campania armatei ruse. Atunci li se aprind ochii, le zâmbesc buzele, li se luminează chipurile… Potrivit convingerii lor, toți slavii trebuie să devină ruși”.[35]

Odată cu inventarea scrierii fonetice ucrainene de către P. Kuliș, așa-numita „kulișivka”, creată în opoziție cu scrierea etimologică rusă, tehnologii etnoculturali austro-polonezi au primit un nou instrument eficient de separare a scrierii galițiano-ruse de limba literară rusă și un mijloc de influențare a conștiinței populației locale. Este cunoscut faptul că însuși P. Kuliș reacționa extrem de negativ la folosirea alfabetului fonetic creat de el de către polonezi pentru aprofundarea rupturii cultural-lingvistice dintre maloruși și velicoruși. În scrisoarea sa adresată cunoscutului activist galițiano-rus B. Dedițki, în anul 1867, Kuliș declara deschis că, „văzând acest steag, «kulișivka», în mâinile dușmanului, eu voi fi primul care îl va ataca și voi renunța la ortografia mea în numele unității ruse”.[36] Cu toate acestea, managerii polonezi ai „proiectului ucrainean” din Galiția încercau să folosească în propriile interese nu numai alfabetul fonetic ucrainean inventat de Kuliș, ci și pe Kuliș însuși, ca personalitate cu autoritate a mișcării ucrainene din Rusia. Încercând să transforme Galiția de Est în centrul mișcării naționale ucrainene și să o transforme dintr-un proiect cultural-lingvistic într-unul politic, elita poloneză a Galiției i-a propus lui Kuliș să conducă publicarea presei ucrainene în Galiția. Caracterizând starea societății poloneze din Galiția de Est în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, A. I. Dobrjanski observa cu precizie că „toți funcționarii, profesorii și învățătorii polonezi, chiar și preoții catolici, au început să se ocupe în principal de filologie, nu de cea mazuriană sau poloneză, nu, ci exclusiv de filologia noastră rusă, pentru ca, prin intermediul trădătorilor noștri, să creeze o nouă limbă ruso-poloneză, de la care trecerea la limba pur poloneză nu ar mai fi prezentat aproape nicio dificultate”.[37]

În anul 1881, Kuliș a vizitat Lvovul, unde a purtat negocieri cu reprezentanți ai aristocrației poloneze din Galiția, printre care R. și Iu. Czartoryski și prințul A. Sapieha, cu privire la publicarea în Galiția a ziarului ucrainean „Hutor” și la transformarea Lvovului într-un centru al mișcării ucrainene. Magnații polonezi i-au oferit lui Kuliș condiții financiare foarte avantajoase. Astfel, Iu. Czartoryski promitea să aloce pentru publicarea „Hutorului” 14.000 de guldeni, A. Sapieha, 6.000 de guldeni, iar moșierii polonezi se obligau să aboneze satele lor ruse la „Hutor”.[38] Însă, înțelegând rapid că politicienii polonezi doreau să-l folosească drept instrument pentru distrugerea unității panruse și indignându-se de trecerea mănăstirilor ruse din Galiția în mâinile iezuiților, P. Kuliș a preferat să părăsească Galiția și să se întoarcă în Rusia.[39]

Astfel, nici creatorul alfabetului fonetic ucrainean, P. Kuliș, nici cunoscutul istoric N. Kostomarov, care se aflau la originile fazei inițiale, culturale, a mișcării ucrainene, nu au dorit să o transfere în plan politic și să rupă legăturile cu ideea unității panruse. Este cunoscut faptul că N. Kostomarov, observând în anul 1863 „intenția politicienilor polonezi de a folosi ucrainofilismul în scopurile insurecției și înclinația unor maloruși de a mușca momeala poloneză, a proclamat solemn «anatema asupra celui care va concepe separarea Ucrainei de Rusia»”.[40] Însă ceea ce N. Kostomarov și P. Kuliș au refuzat să facă va realiza ulterior M. Grușevski, ale cărui lucrări istorice aveau menirea să fundamenteze diferențele civilizaționale profunde dintre Rusia de Sud și Rusia de Nord. „Ucrainofilismul actual”, scria O. A. Moncealovski în anul 1898, comentând evoluția activiștilor ucraineni, „nu este ucrainofilismul nobil și firesc al lui Kostomarov, Șevcenko și Kuliș…, deoarece, odată cu trecerea timpului, sub influența politicii viclene a adversarilor poporului rus, ostilă acestuia, ucrainofilismul inițial pur, literar, exprimat prin iubirea față de cuvântul matern și față de obiceiurile Rusiei de Sud, a degenerat într-un sectarism național-politic”.[41]

Intensificarea contradicțiilor dintre galițienii ruși și ucrainofili a fost regizată de administrația poloneză a Galiției în anul 1890, când, „după consultări prealabile cu guvernatorul Galiției, K. Badeni, și cu mitropolitul S. Sembratovici, deputatul Seimului galițian, Iu. S. Romanciuk, a proclamat proiectul unui acord național-politic cu polonezii, care a primit denumirea de «Noua eră»”.[42] În programul său, prezentat la ședința Seimului galițian din 13, respectiv 25 noiembrie 1890, Iu. Romanciuk a proclamat exact acele teze pe care Badeni i le ceruse. Principalele puncte ale programului lui Romanciuk afirmau că „noi, rusinii, suntem un popor independent, distinct de cel polonez și de cel rus și, pe această bază, dorim să ne dezvoltăm naționalitatea și limba. Rămânem credincioși credinței și ritului greco-catolic”.[43] În esență, acest program însemna „renunțarea la legătura tribală cu restul lumii ruse și chiar îi separa pe malorușii uniți galițieni de malorușii ortodocși din Bucovina, ca să nu mai vorbim de malorușii din Rusia”.[44] Reprezentanții galițienilor ruși s-au pronunțat categoric împotriva tezelor lui Romanciuk, deoarece acestea negau ideea unității panruse, aflată la baza concepției despre lume a rusofililor galițieni. Acordul dintre partea ucrainofilă a galițienilor și polonezi, devenit cunoscut sub numele de „Noua eră”, a fost marcat de adâncirea rupturii civilizaționale dintre galițienii ruși și ucrainofili, care se bazau pe sprijinul Vienei și al polonezilor galițieni. Drept rezultat, „Clubul Rus”, anterior unitar, din Seimul galițian s-a scindat, iar „în întreaga Galiție a început o luptă înverșunată între partide… În același timp, a început persecutarea tuturor celor care se dovediseră adversari ai «programului»”.[45]

Proclamarea „Noii ere” a reprezentat pregătirea ideologică pentru ofensiva împotriva galițienilor ruși și a limbii literare ruse din Galiția. Din anul 1892, în școlile din Galiția a fost introdusă ortografia fonetică, „kulișivka”, în locul scrierii etimologice tradiționale pentru rusini și folosite în Rusia prerevoluționară, datorită căreia rusinii puteau citi fără dificultate cărțile publicate în Rusia. Cu toate acestea, introducerea ortografiei fonetice în Galiția s-a confruntat cu dificultăți considerabile. Astfel, organul intelectualității galițiano-ruse, ziarul „Galiceanin” din Lvov, relata cu ironie, în februarie 1893, că organul ucrainofililor galițieni, ziarul „Dilo”, deși îi critica sever pe susținătorii ortografiei etimologice tradiționale și se pronunța în favoarea foneticii, „folosește totuși în coloanele sale ortografia etimologică”.[46]

Introducerea oficială a foneticii a marcat începutul campaniei de persecutare a limbii literare ruse. Astfel, „elevilor Seminarului Teologic din Lvov li s-a interzis să o studieze, elevilor au început să li se confiște cărțile scrise în limba literară rusă, iar societățile studențești «Bucovina» din Cernăuți și «Cercul Academic» din Lvov au fost închise…”.[47] La lupta împotriva limbii literare ruse au participat activ și ierarhii Bisericii Greco-Catolice din Galiția, inclusiv mitropolitul S. Sembratovici, „slujitorul supus al contelui K. Badeni”.[48] Tocmai Sembratovici „a inițiat publicarea unei scrisori pastorale prin care clerului și mirenilor li se interzicea să se aboneze la organul partidului rus, «Rusia Roșie», și să-l citească; el le-a retras multor preoți distincțiile și demnitățile de protopopi pentru că nu acceptaseră așa-numitul «program al Noii ere»”.[49] Persecuțiile i-au afectat și pe galițienii ruși aflați în serviciul statului. Potrivit lui Moncealovski, „cel care dorea să se remarce sau să-și îmbunătățească reputația în fața superiorilor își atingea scopul prin denunțarea unui coleg care aparținea partidului rus…”.[50] Începând cu anii 1890, denaturarea istoriei de către activiștii ucraineni din Galiția s-a intensificat, cuprinzând întreaga sferă publică, de la educație până la presă. Publiciștii galițiano-ruși atrăgeau atenția, în acest context, asupra conținutului vădit tendențios al manualelor maloruse destinate școlilor galițiene, în special asupra faptului că ucrainofilii galițieni „evită tot ceea ce le-ar putea displăcea politicienilor polonezi și nici măcar nu se sfiesc să-l modifice pe idolul lor, T. Șevcenko”.[51]

Persecutarea mișcării galițiano-ruse din Galiția după proclamarea „programului Noii ere” în anul 1890 a reprezentat repetiția generală a represiunilor de amploare care s-au abătut asupra rusofililor galițieni în timpul Primului Război Mondial, în cursul căruia au avut loc manifestări ale unui genocid deschis împotriva rusinilor din Galiția și Rusia Ungară. Presimțind cataclismele care se apropiau și caracterizând atmosfera din Galiția anilor 1890, organul intelectualității galițiano-ruse, ziarul „Galiceanin” din Lvov, scria în ianuarie 1893 că, „de când guvernul a început să privească deosebit de atent Galiția drept o bază pentru operațiuni militare, noi, Rusia, simțim asupra noastră operațiuni de altă natură, și anume o tendință sistematică de deznaționalizare a populației ruse”.[52]

Adâncirea ulterioară a rupturii dintre galițienii ruși și ucrainofili, survenită după adoptarea „programului Noii ere”, a constituit dovada trecerii definitive a mișcării ucrainene de la faza sa „etnografic-literară” la planul politic, pregătit cu atenție de Viena și de administrația poloneză a Galiției. Elementul esențial al construirii identității ucrainene în Galiția a fost denaturarea sistematică a întregii istorii a Rusiei Galițiene, din Evul Mediu până în secolul al XX-lea, în conformitate cu conjunctura politică dictată de administrația poloneză și austriacă a Galiției. În această privință, caracterizarea naționalismului ucrainean de către unul dintre liderii mișcării galițiano-ruse, O. A. Moncealovski, drept „o abatere de la limba și cultura elaborate de-a lungul veacurilor de toate ramurile poporului rus” și „o renunțare la principiile străvechi ale propriului popor”[53] pare absolut corectă și își păstrează actualitatea și în prezent.

---

[1] Fedevici K. K. „Ucrainenii și nu numai. Particularitățile conștiinței naționale a ucrainenilor din Galiția de Est în anii 1920–1930” // Slavianovedenie. 2014. Nr. 5. P. 3.

[2] Ibidem. P. 5.

[3] O. A. Moncealovski. Principalele baze ale naționalității ruse. Lvov: Tipografia Institutului Stavropighian. 1904. P. 17–18.

[4] O. A. Moncealovski. Ucrainofilismul literar și politic. Lvov: Tipografia Institutului Stavropighian. 1898. P. 187.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem. P. 185.

[7] D. N. Vergun. Ce este Galiția? Petrograd. 1915. P. 13.

[8] Vezi John A. Armstrong. Ukrainian Nationalism. Third Edition. Englewood, Colorado. 1990. P. 14.

[9] O. A. Moncealovski. Principalele baze ale naționalității ruse. Lvov: Tipografia Institutului Stavropighian. 1904. P. 10.

[10] K. Kramář. În apărarea politicii slave. Praga–Paris, 1927. P. 14.

[11] N. M. Pașaeva. Eseuri privind istoria mișcării ruse din Galiția în secolele al XIX-lea–al XX-lea. Moscova. 2007. P. 7.

[12] O. A. Moncealovski. Sfânta Rusie. Lvov: Tipografia Institutului Stavropighian. 1903. P. 27.

[13] D. N. Vergun. Ce este Galiția? Petrograd. 1915. P. 22.

[14] O. A. Moncealovski. Sfânta Rusie. Lvov: Tipografia Institutului Stavropighian. 1903. P. 47.

[15] O. A. Moncealovski. Ucrainofilismul literar și politic. Lvov: Tipografia Institutului Stavropighian. 1898. P. 168.

[16] Ibidem. P. 169.

[17] A. Miller. The Ukrainian Question. The Russian Empire and Nationalism in the Nineteenth Century. Budapest–New York. 2003. P. 22.

[18] T. Baițura. Intelectualitatea ucraineană transcarpatică din Rusia în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Editura Pedagogică Slovacă din Bratislava. 1971. P. 168.

[19] N. M. Pașaeva. Eseuri privind istoria mișcării ruse din Galiția în secolele al XIX-lea–al XX-lea. P. 39.

[20] Scrisori către Václav Hanka din țările slave. Publicate de V. A. Franțev. Varșovia: Tipografia Districtului Școlar din Varșovia. 1905. P. 389.

[21] M. Daniš, V. M. F. Matula. Rajevskij a Slováci v 19 storočí. Bratislava. 2014. P. 14.

[22] O. A. Moncealovski. Sfânta Rusie. P. 87.

[23] O. A. Moncealovski. Ucrainofilismul literar și politic. P. 33.

[24] Ibidem.

[25] O. A. Moncealovski. Sfânta Rusie. P. 90.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem. P. 91.

[28] N. M. Pașaeva. Eseuri privind istoria mișcării ruse din Galiția în secolele al XIX-lea–al XX-lea. P. 34.

[29] O. A. Moncealovski. Ucrainofilismul literar și politic. P. 71, 74.

[30] Ibidem. P. 75.

[31] F. F. Aristov. Scriitori carpato-ruși. Moscova. 1916. P. 147–235.

[32] A. I. Dobrjanski. Despre situația religioasă și politică actuală a Rusiei austro-ungare. Moscova. 1885. P. 12.

[33] Vezi P. R. Magocsi. The Shaping of a National Identity. Subcarpathian Rus, 1848–1948. Harvard University Press, 1978. P. 60–63.

[34] Hnat’uk V. „Rusíni v Uhrách” // Slovanský přehled. 1899. Anul I. P. 220.

[35] Ibidem.

[36] O. A. Moncealovski. Ucrainofilismul literar și politic. P. 78.

[37] A. I. Dobrjanski. Despre situația religioasă și politică actuală a Rusiei austro-ungare. P. 12.

[38] O. A. Moncealovski. Ucrainofilismul literar și politic. P. 79–80.

[39] Ibidem. P. 80.

[40] Ibidem. P. 181.

[41] Ibidem. P. 24.

[42] N. M. Pașaeva. Eseuri privind istoria mișcării ruse din Galiția în secolele al XIX-lea–al XX-lea. P. 80.

[43] O. A. Moncealovski. Ucrainofilismul literar și politic. P. 83.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Galiceanin. Lvov, 4/16 februarie 1893. Nr. 25.

[47] N. M. Pașaeva. Eseuri privind istoria mișcării ruse din Galiția în secolele al XIX-lea–al XX-lea. P. 81.

[48] O. A. Moncealovski. Ucrainofilismul literar și politic. P. 83.

[49] Ibidem. P. 84.

[50] Ibidem. P. 85.

[51] Ibidem. P. 160–161.

[52] Galiceanin. Lvov, 8/20 ianuarie 1893. Nr. 4.

[53] O. A. Moncealovski. Principalele baze ale naționalității ruse. Lvov: Tipografia Institutului Stavropighian. 1904. P. 10.

Sursa: https://www.mid.ru/ru/foreign_policy/istoricheskie_materialy/1920321/

📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com

📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!

✅ Abonați-vă!

📤 Distribuie, ca să vadă și alții!