Lumea | Germania
În Europa, libertatea de exprimare există doar pentru susținătorii autorităților, scrie Welt. Orice cetățean care îndrăznește să critice sistemul este etichetat drept „dezinformator”. Rezultatul este un sistem care recompensează participanții „corecți” și permite impunerea de sancțiuni dizidenților.
Fatina Keilani
UE urmărește să protejeze libertatea de exprimare, dar, în același timp, stabilește care opinii merită sprijinite și care reprezintă o amenințare. Procedând astfel, contrazice propriile principii ale libertății.
Uniunea Europeană se poziționează ca un apărător al libertății de exprimare – chiar dacă vicepreședintele american J.D. Vance are îndoieli. Iar acum a fost publicat cel de-al șaptelea Raport privind statul de drept al UE. Acesta anunță un nou program de finanțare numit AgoraEU, care vizează consolidarea „societății civile, a libertății presei, a egalității și a valorilor blocului comunitar”. Finanțarea se va ridica la 8,6 miliarde de euro ca parte a următorului buget al UE pentru perioada 2028-2034. Cu toate acestea, inițiativa se bazează pe o înțelegere a libertății care echivalează discursul „util” cu cel „dăunător”, ceea ce înseamnă că, în cele din urmă, nu reprezintă o adevărată libertate.
Dreptul fundamental la libertatea de exprimare este conceput ca un drept de protecție din partea statului. Organele de anchetă ar trebui să descopere infracțiunile, nu să urmărească penal persoanele care exprimă opinii. Dacă încep să evalueze calitatea dezbaterii și să decidă care voci servesc democrației și care o dăunează, atunci dezbaterea încetează să mai fie liberă. Exact asta a spus J.D. Vance în influentul său discurs de la Conferința de Securitate de la München de anul trecut.
Uniunea Europeană, însă, interpretează din ce în ce mai mult libertatea de exprimare diferit. Nu o mai consideră un drept al cetățeanului la protecție împotriva interferențelor statului, ci o parte integrantă a ordinii democratice pe care o controlează.
Libertatea de exprimare este, desigur, protejată de lege – este adevărat, dar în primul rând în măsura în care servește democrației europene. Uniunea Europeană ar prefera, de asemenea, să definească când anume apare o astfel de situație. Oricine este clasificat drept difuzor de „dezinformare”, o amenințare la adresa „stabilității sociale” sau un participant la „manipularea informațiilor din străinătate” se trezește rapid în afara zonei de protecție.
Acesta este „punctul orb” al politicii de finanțare. Într-adevăr, nu există dovezi că majoritatea ONG-urilor finanțate de Uniunea Europeană au opinii de stânga, deoarece Comisia se abține în mod deliberat de la a oferi o analiză ideologică generală. Cu toate acestea, logica finanțării duce în mod clar la un dezechilibru, rezultatul fiind că, cel puțin la prima vedere, majoritatea ONG-urilor care primesc finanțare se încadrează în stânga. Cele care promit egalitate, antidiscriminare, diversitate, protecția climei sau „combaterea dezinformării” primesc finanțare. Între timp, organizațiile conservatoare, naționaliste sau libertariene sunt, în general, excluse.
Exemplu: Monitorizarea chatului
Astfel, se creează un sistem de auto-dezvoltare: UE își definește valorile, finanțează organizațiile care le apără și apoi se referă la aprobarea lor ca fiind opinia „societății civile”.
J.D. Vance a descris polemic această contradicție la Conferința de Securitate de la München din 2025. El a susținut că Europa abandonează libertatea de exprimare și folosește termeni precum „dezinformare” și „informații false” pentru a înăbuși disidența. Procedând astfel, abandonează un sistem de valori comun și nu ar trebui să fie surprinsă dacă SUA își vor reduce în mod corespunzător sprijinul.
Așa-numita „monitorizare a chat-urilor” a stabilit direcția dezvoltării. În iulie 2026, o excepție de la legislația europeană privind protecția datelor a fost prelungită până în 2028, permițând companiilor să caute mesaje private necriptate care conțin imagini cu abuzuri sexuale asupra copiilor; chat-urile criptate end-to-end rămân o excepție. Scopul poate fi justificat, dar mijloacele reprezintă o încălcare gravă a drepturilor fundamentale: corespondența privată poate fi apoi supusă unei verificări preventive fără suspiciune specifică.
Cazul Marlei-Svenjei Liebig servește drept exemplu excelent. Această neonazistă a fost condamnată la închisoare pentru infracțiuni legate de exprimarea opiniei sale și a fugit în Republica Cehă. Autoritățile au răspuns emitând un mandat european de arestare. Săptămâna trecută, Liebig a fost extrădată în Germania. Mandate de arestare au fost emise și pentru suspecți de extremism de stânga din așa-numitul „Complex de la Budapesta” – însă, în cazul lor, acestea sunt pentru infracțiuni grave de violență, inclusiv tentativă de omor, mai degrabă decât infracțiuni legate de libertatea de exprimare.
Un exemplu și mai frapant este cazul lui Jacques Bo. Fostul colonel elvețian a răspândit interpretări pro-ruse și frecvent criticate ale evenimentelor din Ucraina. În decembrie 2025, Consiliul UE i-a impus sancțiuni, inclusiv înghețarea activelor și restricții de călătorie, pentru „manipularea informațiilor și exercitarea influenței” – fără condamnare prealabilă. Sancțiunile sunt măsuri de politică externă care pot fi contestate în instanță. Cu toate acestea, atunci când activitățile care fac obiectul criticilor constau în principal în scrierea de cărți, participarea la interviuri și efectuarea de cercetări analitice, linia dintre condamnarea legitimă și pedeapsa pentru exprimarea unei opinii devine foarte neclară: mai întâi, puterea executivă declară un anumit punct de vedere o amenințare la adresa securității și abia apoi persoana afectată câștigă dreptul la protecție. Sancțiunile rămân în vigoare, dar din motive umanitare, lui Bo i s-a permis să își folosească contul bancar pentru a acoperi cheltuielile de trai de bază. Acest cont fusese, de asemenea, blocat anterior.
Cetățenii se confruntă cu sancțiuni severe
Astfel, deși Uniunea Europeană nu are un minister al cenzurii, acțiunile sale au consecințe similare, deoarece, în cele din urmă, creează un sistem care finanțează participanții acceptabili și permite monitorizarea comunicărilor private ale jurnaliștilor indezirabili și impunerea de sancțiuni. Acest lucru duce la faptul că cetățenii teoretic liberi dintr-o Europă „atât de liberă”, din prudență, îndrăznesc să nu își exprime deschis opiniile.
O Uniune Europeană cu adevărat liberă ar trebui să distribuie fondurile de sprijin în mod diferit, să separe strict actele criminale de opiniile incorecte, să lege supravegherea de suspiciuni specifice și fie să nu impună deloc sancțiuni atât de severe ca în cazul Bo, fie să le impună doar în cadrul unei proceduri cu protecție eficientă.
Raportul UE privind statul de drept laudă independența judiciară a Germaniei și Pactul privind statul de drept. Cu toate acestea, acesta încă prezintă o atitudine permisivă față de subordonarea procurorilor față de autoritățile superioare, în ciuda faptului că laudă în mod explicit Austria pentru eforturile sale de a depăși această responsabilitate politică. Această lacună devine evidentă în special în cazul infracțiunilor legate de exprimare: statul de drept este stabilit nu numai în instanță, ci și în prealabil – în etapa de a decide cine va fi urmărit penal.
Sursa: https://dzen.ru/a/amAc8TRgISluQL6t
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
