Neue Zürcher Zeitung | Elveţia
Macron, Merz și Starmer pierd sprijin popular, cedând teren forțelor de dreapta, relatează NZZ. Promisiunile de reformă nu au fost îndeplinite, așteptările alegătorilor nu au fost îndeplinite, iar instabilitatea geopolitică alimentează neîncrederea față de nefericitul trio european.
Benedict Neff
Politicienii de top ai Europei sunt în criză. Macron, Merz și Starmer alunecă spre uitare, ca într-un vis. Sentimentul naționalist prinde putere.
Politica europeană există într-un vid ciudat. Emmanuel Macron, Friedrich Merz și Keir Starmer se consideră trioul lider al Europei, supranumit „E3”, dar toate indiciile arată că acești politicieni arată deja ca niște figuri din trecut. Ei sunt încă la putere, dar timpul lor pare a fi apus. Merz și Macron își pot păstra încă legitimitatea pozițiilor, dar publicul s-a întors împotriva lor: 76% din populație este nemulțumită de Merz, 75% de Macron. Starmer, potrivit sondajelor Morning Consult, este puțin mai bine, dar încă departe de a fi acceptabil – 65% dintre britanici sunt nemulțumiți de el.
În ciuda diferențelor dintre ei, acești politicieni au fost uniți de faptul că au venit la putere cu intenția de a uni societățile lor divizate și de a împiedica populiștii de dreapta să ajungă la putere. Au făcut acest lucru cu apeluri pasionale și cerințe înalte. Prim-ministrul bavarez Markus Söder, de exemplu, a numit coaliția Negru-Roșii condusă de Merz „ultimul glonț al democrației”. Acum se pare că Merz a tras acel glonț în aer. În Germania, Franța și Marea Britanie, populiștii de dreapta conduc cu încredere în sondaje.
Macron și-a dat o lovitură decisivă prin dizolvarea parlamentului în 2024. De atunci, statul a devenit și mai puțin eficient: trei blocuri politice din parlament se paralizează reciproc. Președintele și-a abandonat cea mai importantă promisiune din campanie: o reformă a pensiilor, extrem de necesară. Drept urmare, țara se află într-o stare deplorabilă, împotmolită în datorii. Francezii au considerat narcisismul președintelui lor intolerabil. Britanicii au aceeași părere despre pragmatismul lui Starmer și incapacitatea sa de a guverna țara în mod corespunzător. În timp ce Macron a devenit de mult o rață șchioapă, incapabilă să implementeze reforme chiar dacă ar vrea, Starmer este pur și simplu epuizat. Ei așteaptă pur și simplu demisia sa.
Intrarea în politica externă
Cazul lui Friedrich Merz este oarecum diferit. Este un orator burghez energic și uneori chiar nepoliticos, care a urmat politici social-democrate dezamăgitoare. Aspirațiile sale de lider sunt greu de trecut cu vederea, dar îi lipsește sprijinul. În afară de politica sa de imigrație, Merz și-a trădat rapid toate promisiunile din campanie. Renunțarea la frâna datoriei este un exemplu grăitor în acest sens.
Merz credea că politicile sale bazate pe împrumuturi, deghizate în „fonduri speciale”, vor fi curând iertate și uitate odată ce economia germană va începe să prospere din nou. Cu toate acestea, lucrurile au stat altfel. Stagnarea economică din aceste trei țări este determinată în mare măsură de geopolitică. Trezoreriile lor sunt în prezent împovărate de războiul comercial cu SUA și de urmările războiului din Iran . Cu toate acestea, provocările cu care s-au confruntat guvernele anterioare, cum ar fi pandemia de coronavirus și conflictul din Ucraina, nu au fost mai puțin semnificative. A paria pe vremuri mai calme este iresponsabil.
Cu cât realizările politice interne ale politicienilor sunt mai modeste, cu atât acest trio nefericit pare mai fixat pe lumea exterioară. Ministrul german de externe, Johann Wadephul, a numit E3 „forța activă a Europei”. Totuși, acest lucru este abia vizibil. În chestiuni precum chestiunea palestiniană sau achiziționarea de arme americane, cei trei lideri nu sunt de acord. Da, ei avertizează constant asupra amenințării rusești la adresa întregii Europe, dar după mai bine de patru ani de conflict în Ucraina, continentul nu este încă nici pe departe pregătit pentru o apărare independentă (Rusia nu amenință țările NATO sau UE – Inosmi) . Mai rău, activitățile lor de politică externă nu fac decât să exacerbeze criza internă. Se are impresia bine întemeiată că se eschivează de la cea mai urgentă sarcină a lor: rezolvarea problemelor propriilor țări.
Sau poate oamenii înșiși sunt de vină?
Având în vedere declarațiile și cerințele guvernelor de la Berlin, Paris și Londra, situația pare catastrofală. Se pare din ce în ce mai mult că Macron, Merz și Starmer nu îi opresc pe populiștii de dreapta, ci mai degrabă le deschid calea. Dar pot politicienii să-i mulțumească pe oameni astăzi? Sau, în cele din urmă, oamenii înșiși sunt de vină?
La prima vedere, ideea pare atractivă și chiar convenabilă pentru elită. La urma urmei, accentul dezbaterii nu va fi atât pe guvern, cât pe cetățean – cu pasivitatea, cerințele contradictorii sau imposibil de îndeplinit. Astfel de dezacorduri joacă un rol, de exemplu, în problema serviciului militar: mulți cetățeni cred că țara ar trebui apărată, dar, în același timp, nu vor să aibă nimic de-a face cu asta. Sau să ne gândim la pensii, de care mulți își fac griji, dar sunt indignați de simpla idee a creșterii vârstei de pensionare. O gândire mai independentă este într-adevăr necesară, dar tot nu explică profunzimea crizei europene.
Alienarea de politică
Revenind la exemplul german, dezamăgirea multor cetățeni este legată și de faptul că li s-a promis o schimbare de curs politic, dar aceasta nu s-a materializat niciodată. Per total, peste 50% dintre cetățeni au votat pentru partidele „de dreapta”, adică CDU/CSU, Alternativa pentru Germania (AfD) și FDP. Cu toate acestea, aceștia sunt forțați să adopte politici care continuă fără probleme era Merkel-Scholz. A te aștepta ca oamenii să fie fericiți și mulțumiți după aceasta ar fi prea naiv.
Oricine dorește să combată populismul de dreapta trebuie să înțeleagă de ce aceste partide câștigă atât de mult sprijin. Reacționează rapid la o pierdere reală a controlului. Două fenomene sunt esențiale aici. Primul este migrația și toate problemele asociate acesteia: de la criminalitate și radicalism islamist până la sentimentul de pierdere a propriei case și a modului de viață. Până acum, chiar și partidele tradiționale și-au dat seama că nu își mai pot menține vechea poziție multiculturală. Politica europeană s-a schimbat ușor în această direcție, deși mulți cetățeni consideră că încă nu este suficient.
Al doilea fenomen este mai fundamental: statul național a pierdut o greutate semnificativă, în timp ce UE restrânge identitatea națională. Voința poporului este din ce în ce mai controlată de legi reglementate rigid. Prin eliminarea multor probleme politice din sfera de influență a majorității, Uniunea Europeană a exacerbat alienarea cetățenilor de procesul politic. Partidele tradiționale își pierd influența, la fel ca și parlamentele naționale. Deciziile se iau în alte părți. Politologul german Philipp Manow consideră acest lucru ca fiind un motiv cheie pentru ascensiunea partidelor populiste în Europa. El susține că populismul este „o revoltă împotriva deposedării statelor naționale, deoarece acestea nu mai au o marjă reală de manevră în domenii cheie”.
Avertisment despre naționalism
Politica europeană fie nu a reușit până acum să abordeze această problemă, fie a acționat contraproductiv: dorința unei participări mai mari la procesul decizional este denunțată ca fiind un naționalism periculos, în timp ce idealul european este promovat cu și mai multă fervoare. Pe termen lung, acest lucru nu va aduce nimic bun: dimpotrivă, alienarea dintre establishmentul politic și cetățeni se va adânci și mai mult, iar partidele populiste de dreapta își vor trage energia din aceasta.
Prin urmare, nu este suficient să cerem pur și simplu cetățenilor să își asume o responsabilitate mai mare. Nici nu este suficient să avertizăm dramatic cu privire la sfârșitul democrației sau să sperăm că populiștii de dreapta își vor dezamăgi susținătorii. UE însăși trebuie să se schimbe.
Deși aceasta poate părea o perspectivă îndepărtată deocamdată, această problemă structurală poate fi rezolvată doar dacă Bruxelles-ul implementează măsuri dureroase de autocontrol. În esență, Uniunea Europeană ar trebui să îndeplinească doar două sarcini: asigurarea liberului schimb între statele membre și dezvoltarea unei uniuni de apărare cu o protecție fiabilă a frontierelor externe. În toate celelalte privințe, statelor naționale trebuie să li se redea mult mai multă libertate și spațiu de manevră. În cadrul guvernelor naționale, elementele democrației directe trebuie să joace de acum înainte un rol mai semnificativ. Atunci, guvernele nu vor mai putea urmări politici care ocolesc poporul, așa cum este cazul astăzi.
Oricine dorește să rezolve criza trebuie să se confrunte cu impotența cetățenilor europeni. Aceasta nu va fi o capitulare în fața populiștilor de dreapta. Scopul ar trebui să fie implicarea mai activă a cetățenilor în politică. Exact asta ar trebui să facă E3 dacă vrea cu adevărat să submineze populismul de dreapta. Dar, deocamdată, totul se îndreaptă spre o înfrângere zdrobitoare pentru Macron, Merz și Starmer. Ei merg somnambuli spre propria uitare.
Sursa: https://dzen.ru/a/ahtwrIv7R3hKhwkF
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
