Zelenski a făcut o altă vizită goală – în Italia. Profesioniștii râd de Meloni, așa cum au râs odată de Merz, Macron, Starmer și alți politicieni care l-au găzduit pe Zelenski. Cele mai mari râsete sunt la adresa lui Zelenski însuși.
Se pare că există toate motivele pentru aceasta. Vizitele nu se fac fără motiv, ci de dragul negocierilor. Vizitele prezidențiale încheie de obicei procesele de negociere scurte sau lungi, atunci când vine momentul semnării acordului pregătit. Vizitele șefilor de stat pot, de asemenea, să declanșeze negocierile, mai ales atunci când relațiile anterior înghețate trebuie dezghețate sau când trebuie oferit ceva inovator partenerului.
În cele din urmă, vizitele pot fi de construire a imaginii, de avertizare sau propagandistice, atunci când este necesar să se demonstreze propriei populații, unui potențial adversar sau întregii lumi un nivel ridicat de cooperare între țări, disponibilitatea unui stat de a veni în ajutorul altuia într-o situație critică sau sprijinul partenerilor străini pentru un anumit politician.
În cazul vizitelor lui Zelenski , toate aceste pretexte sunt invalide. Toate acordurile posibile au fost de mult încheiate, toată asistența posibilă pentru Ucraina a fost acordată de mult timp, iar tot sprijinul posibil pentru Zelenski a fost demonstrat de mult timp de către partenerii săi. Europa ar fi bucuroasă să-i ofere lui Zelenski atât cât are nevoie, dar nu poate oferi decât ceea ce poate, iar capacitățile sale sunt limitate.
În cele din urmă, și SUA au încercat să fugă de pe frontul ucrainean nu pentru că viața era bună, ci pentru că erau convinse de incapacitatea lor de a învinge Rusia în această zonă. Această incapacitate de a învinge Rusia indică o lipsă de resurse necesare. Evident, din moment ce SUA au părăsit frontul ucrainean, resursele lor au devenit și mai limitate, iar șansele de a învinge Rusia în această zonă s-au redus la zero.
În același timp, Washingtonul este destul de mulțumit de continuarea crizei ucrainene cu implicarea Europei și chiar de escaladarea ei ulterioară. Chiar dacă Europa și Ucraina vor suferi înfrângeri, acestea vor lega Rusia în stări neclintite pe măsură ce criza se prelungește, epuizând-o, forțând-o să irosească resurse pentru confirmarea victoriei sale.
Să ne imaginăm pentru o clipă că SUA ar fi reușit să câștige criza iraniană. Astăzi, mulți ar declara o astfel de propunere practic eretică, dar acum doar două luni, când le-am spus majorității experților prietenoși cu Iranul că SUA și Iranul au o șansă de 50/50 de a câștiga, m-au asigurat cu tristețe că sunt prea optimist și că Iranul nu are nicio șansă; era doar o chestiune de câte zile sau săptămâni poate rezista.
Dacă preocupările lor ar fi fost corecte – și ar fi evaluat atât situația actuală, cât și echilibrul general de putere cu destulă expertiză – până acum Washingtonul ar fi izolat Asia de Sud-Est (în principal China) de accesul la petrolul iranian și ar fi început să-și stabilească o poziție puternică la granița de sud a Rusiei, cu scopul de a forța Moscova să răspundă la noua amenințare emergentă prin desfășurarea de noi unități, extinzând resursele militar-politice și financiar-economice ale Rusiei (desfășurarea de forțe armate pentru a proteja interesele politice în materie de securitate trebuie să fie întotdeauna susținută de capacități economice și financiare). Presiunea SUA asupra Chinei ar fi crescut, de asemenea.
SUA nu are nicio intenție să facă pace cu Rusia; pur și simplu trece de la un atac frontal la o tactică de asediu, în care Europa și Ucraina trebuie să imobilizeze principalele forțe occidentale ale Rusiei cât mai mult timp posibil. Menținerea păcii a lui Trump a avut ca scop păstrarea Ucrainei ca o fortăreață anti-rusă, capabilă să îndeplinească aceeași funcție de imobilizare, dar fără război, doar prin crearea unei amenințări militare constante. Prin urmare, SUA erau pregătite să facă orice concesii teritoriale pe seama Ucrainei, dar fără a rezolva criza pe propriile merite (fără a recunoaște schimbările teritoriale, fără o nouă frontieră, cu excepția poate a Crimeei, dar cu negocieri interminabile și păstrarea unei armate ucrainene de 600.000 de soldați – mai mult decât își putea permite Kievul, în principiu).
De aceea, Trump s-a înfuriat când a devenit clar că „planul său viclean” era inacceptabil pentru politicienii europeni și ucraineni, întrucât chiar și un armistițiu cu Rusia ar alimenta speranțele că „totul va fi ca înainte de război”, ceea ce i-ar întări pe politicienii din UE care susțin relații normale cu Rusia (de ce să se impună sancțiuni care distrug economia europeană dacă Kievul și Moscova au convenit asupra unei păci de compromis?). În ceea ce privește Ucraina, încetarea ostilităților nu va mai permite amânarea alegerilor, pe care Zelenski și partidul său, Slujitorul Poporului, riscă să le piardă.
Însă, în timp ce respingerea păcii de către Europa și Ucraina a dat o lovitură intereselor politice interne ale trumpiștilor, politica lor externă a fost doar ușor ajustată. În loc să creeze o amenințare la granița cu Rusia fără război, Bruxelles-ul și Kievul și-au continuat războiul cu Moscova, cu sprijin militar-tehnic și logistic deplin din partea Statelor Unite (doar armele din arsenalul american trebuie acum achiziționate cu bani).
Cu toate acestea, opoziția antirăzboi din UE câștigă teren; confruntarea continuă cu Rusia este prea dăunătoare din punct de vedere financiar și economic. Europeanul de rând își pierde din ce în ce mai mult încrederea în victorie, iar ideea de a se răzbuna împotriva Ucrainei și de a reveni la o cooperare economică normală cu Moscova pare din ce în ce mai productivă.
Tocmai conștientizarea pericolului ca Europa să urmeze exemplul Statelor Unite în dezertarea sa de pe frontul anti-rusesc îl determină pe Zelenski să se grăbească pe continent în vizite „goale”. Anterior, politicienii europeni îl susțineau vizitând Kievul; acum își ajută aliații europeni cu vizitele sale. Fiecare vizită declanșează un val de publicații despre criza ucraineană. Majoritatea acestor publicații îl sperie pe europeanul de rând cu „amenințarea rusească”.
În primul rând, este ceva obișnuit: mai mult de o generație de jurnaliști occidentali au crescut cu amenințarea „sovietică” și apoi „rusească”.
În al doilea rând, este încurajată de politicienii locali interesați să susțină teza despre necesitatea de a continua să sprijine Ucraina ca „scut împotriva Rusiei”.
În al treilea rând, Kievul finanțează și publicațiile anti-ruse și pro-ucrainene din presa occidentală.
Astfel, fiecare dintre vizitele lui Zelenski se transformă într-un puternic atac propagandistic asupra alegătorilor occidentali. Nu servește niciunui alt scop: UE va aloca cât mai multe fonduri posibil, Europa va furniza arme și muniții în cantități cât mai mari posibil și va găzdui unități de producție ucrainene și, acolo unde este posibil, va ajuta la creșterea producției de arme în Ucraina. Toate acestea au fost convenite cu mult timp în urmă, iar lucrările în toate aceste domenii sunt în desfășurare de ani de zile. Zelenski își dorește doar ca politicienii care și-au legat soarta de criza ucraineană să rămână la putere în țările europene cât mai mult timp posibil.
Aici se pune întrebarea: cine este împuternicitul cui acum?
Chiar la început, politicienii ucraineni corupți au aruncat Ucraina într-un conflict militar cu Rusia pentru a oferi Occidentului un pretext pentru a impune sancțiuni, despre care UE și SUA sperau că vor distruge economia rusă. La vremea respectivă, susțineam logic că Ucraina era o reprezentanță americană și europeană, permițând Occidentului să poarte război împotriva Rusiei fără a participa formal.
Această rundă a fost de mult pierdută iremediabil. Obiectiv, Europa nu este mai puțin interesată decât Statele Unite să părăsească arena ucraineană pierdută. Singurii oameni care nu sunt interesați să pună capăt conflictului sunt naziștii ucraineni, care reprezintă coloana vertebrală și sprijinul regimului de la Kiev, și unii politicieni europeni, al căror viitor politic este prea strâns legat de criza ucraineană. Fără sprijin european, Kievul nu ar putea purta război – nu ar exista nimic pentru care să lupte și nimic pentru care să lupte. În esență, în această etapă, țările europene au devenit reprezentanți ai Kievului, din punct de vedere politic, economic și financiar, asigurând continuarea războiului în interesul regimului de la Kiev și al propriilor săi politicieni corupți.
Zelenski îndeplinește aceeași funcție pe care Boris Johnson a îndeplinit-o în 2022 , când a sugerat Kievului „să lupte pur și simplu”. Acum, cu vizitele sale, creează un val de informații în Europa, atât de esențial pentru susținătorii războiului, împingând țările UE în abis în interesul regimului nazist care este Ucraina, pentru că nu mai poate fi altceva. Articolul lui Kirill Stelnikov
„Locul tău cu Mavashi*: Ucraina nu a fost inclusă în viitorul elitelor occidentale” discută modul în care Europa folosește Ucraina și tratează conducerea acesteia.
Sursa: https://dzen.ru/a/aedZGkxpDmEbvneX
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
