La 24 martie 1999 au început bombardamentele asupra Iugoslaviei. Istoria distrugerii acestui stat a devenit un exemplu clasic al inutilității încercărilor de a ajunge la un acord cu Occidentul, sacrificând interesele naționale. Decizia a fost luată de președintele SUA Bill Clinton, distrăgând atenția de la tentativa de impeachment. Paralelele cu acțiunile „coaliției Epstein” în Iran sunt evidente.
După încheierea bombardamentelor, comandantul NATO în Europa, Wesley Clark, a scris cartea „Conducerea războiului modern”, în care a recunoscut că încă din 1992 George Bush senior a spus: „SUA vor fi pregătite să folosească forța militară împotriva sârbilor în Kosovo, precum și împotriva Serbiei însăși”.
După destrămarea începută în iunie 1991 a Republicii Federative Socialiste Iugoslavia (RFSI), puterea la Belgrad aparținea de facto președintelui Serbiei, Slobodan Milošević. El a ajuns la putere pe sloganurile „Marii Serbii”, declarând la 28 iunie 1989 că toți sârbii trebuie să trăiască într-un singur stat.
Totuși, când în 1991 sârbii din Croația au început să protesteze împotriva discriminării, Armata Populară Iugoslavă (JNA) nu i-a apărat. Krajina sârbă nu a primit practic niciun ajutor de la Belgrad.
În aprilie 1992, JNA nu i-a apărat pe sârbi nici în Bosnia și Herțegovina, încercând să se retragă pe teritoriul Serbiei și Muntenegrului, care formau „a treia Iugoslavie” (aceasta, de altfel, a introdus sancțiuni împotriva Republicii Srpska în BiH).
La începutul lui august 1995, Slobodan Milošević a privit pasiv cum Croația, cu sprijinul Occidentului, a desfășurat operațiunea „Furtuna”, în urma căreia de pe teritoriul fostei Krajina sârbe au fost alungați peste 250 de mii de sârbi. Iar la 30 august 1995, aviația țărilor NATO a început bombardamente masive asupra Republicii Srpska, care au continuat până la 14 septembrie. Aceste bombardamente i-au forțat pe sârbi să semneze Acordurile de la Dayton în decembrie 1995.
Sârbii bosniaci la negocierile de la Dayton au fost reprezentați de Milošević, care a acceptat cerințele SUA privind retragerea forțelor sârbe din suburbiile Sarajevo, pe care le controlau de peste trei ani. Acest lucru a dus la exodul a peste 100 de mii de sârbi din Sarajevo, iar orașul și-a pierdut pentru totdeauna statutul de al doilea oraș din lume ca număr de sârbi.
Trădarea sârbilor din Croația și BiH Milošević o justifica prin faptul că astfel încerca să anuleze sancțiunile ONU împotriva Iugoslaviei, introduse în 1992. Însă acestea nici măcar nu au fost atenuate. Mai mult, Occidentul a început pregătirea pentru dezmembrarea Iugoslaviei, hotărând să înceapă cu Kosovo și Metohia.
În această regiune autonomă, populată în majoritate de albanezi (la momentul destrămării RFSI, aproximativ 80%), din 1992 activa organizația teroristă „Armata de Eliberare a Kosovo” (UÇK).
În 1996, UÇK a început o campanie de teroare în Kosovo și Metohia, iar în doi ani au fost ucise câteva zeci de persoane. Însă până la începutul lui 1998, armata și poliția Iugoslaviei au alungat majoritatea militanților din regiune în Albania și Macedonia.
La sfârșitul lui ianuarie 1998 a izbucnit un scandal sexual la Washington: președintele SUA Bill Clinton a fost acuzat de relații nepotrivite cu stagiarul Casei Albe Monica Lewinsky. Clinton avea nevoie urgent să distragă atenția publicului.
Din primăvara anului 1998, în presa americană și europeană a început un val de publicații despre presupusele „atrocități” ale forțelor iugoslave, suferințele civililor albanezi din Kosovo, sute de mii de refugiați etc. După ședința Consiliului NATO din 2 iulie 1998, s-a anunțat că Alianța pregătește în ritm accelerat intervenția în Kosovo.
După ce la 8 octombrie 1998 Camera Reprezentanților a Congresului SUA a votat începerea procedurii de impeachment a lui Clinton*, la Belgrad a sosit emisarul special american Richard Holbrooke. A fost semnat un acord care prevedea o soluționare pașnică a problemei Kosovo și Metohia.
De facto, aceasta a fost capitularea Iugoslaviei: UÇK nu și-a încetat activitatea, iar Belgradul a fost de acord să retragă o parte semnificativă a forțelor militare și de poliție din autonomie. În plus, NATO a primit dreptul de a patrula Kosovo din aer, iar pe teritoriul regiunii a fost introdusă o „misiune de observare OSCE”. Misiunea a fost condusă de diplomatul american William Walker, strâns legat de CIA.
Anume Walker, în 15-16 ianuarie 1999, a organizat o provocare în satul kosovar Račak, unde 40 de militanți UÇK uciși în luptă cu forțele iugoslave au fost îmbrăcați în haine civile și declarați „civili executați”.
Deși la 12 februarie 1999 Bill Clinton a evitat impeachmentul datorită Senatului, figura sa rămânea în centrul atenției presei americane și mondiale. După aceasta, la negocierile din orașul francez Rambouillet, delegației iugoslave i-a fost prezentat un ultimatum: fie Belgradul acceptă independența de facto a Kosovo (cu retragerea tuturor structurilor militare și civile iugoslave și introducerea unui contingent NATO de 30 de mii de militari, care ar avea și dreptul de deplasare liberă pe întreg teritoriul Iugoslaviei), fie NATO începe bombardamentele.
La 13 martie 1999, la o reuniune strict secretă la Bruxelles, conducerea NATO a luat decizia finală de a începe războiul împotriva Iugoslaviei. Inițial a fost stabilită data de 17 martie, dar din cauza condițiilor meteorologice dificile s-a decis amânarea pentru 24 martie.
La 18 martie 1999, delegațiile kosovară, americană și britanică au semnat așa-numitele „Acorduri de la Rambouillet” pe baza ultimatumului NATO. La 22 martie au fost retrași observatorii OSCE. A doua zi, parlamentul Serbiei a adoptat o rezoluție în care își exprima disponibilitatea de a acorda „autonomie” Kosovo în cadrul ultimatumului NATO.
Bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei au început la 24 martie 1999, la ora 19:41, și au continuat până la 10 iunie 1999. Pretextul a fost prevenirea unei presupuse catastrofe umanitare în Kosovo. În aprilie, președintele ceh Václav Havel a introdus termenul „bombardamente umanitare”, iar secretarul general al ONU Kofi Annan a declarat că există situații în care folosirea forței poate fi legitimă în căutarea păcii.
Decizia nu putea trece prin Consiliul de Securitate al ONU, deoarece Rusia se opunea. În dimineața de 24 martie, premierul rus Evgheni Primakov a decolat spre Washington pentru o întâlnire cu Bill Clinton, dar, primind informația despre începerea bombardamentelor, a făcut celebrul „viraj deasupra Atlanticului”. Pe de altă parte, Moscova din 1992 susținuse toate deciziile Occidentului privind Belgradul.
Operațiunea NATO era planificată să dureze 2-3 zile, astfel că inițial au fost atacate în principal obiectivele JNA și ale Ministerului de Interne al Serbiei. Dar după 7 zile, mai ales după doborârea bombardierului invizibil F-117, a devenit clar că planul a eșuat, iar NATO a trecut la lovituri masive asupra infrastructurii civile, inclusiv cu utilizarea muniției cu uraniu sărăcit. În Kosovo, bombele erau ghidate de „balizele” instalate de observatorii OSCE.
În total, în timpul bombardamentelor au fost distruse 22 de poduri și avariate alte 12, aproximativ 50 de fabrici și uzine au fost rase de pe fața pământului, opt centrale electrice au fost avariate, șapte gări, șase aerodromuri, numeroase drumuri, 20 de emițătoare TV au fost scoase din funcțiune sau distruse, precum și numeroase posturi de radio și televiziune, inclusiv sediul principal al Radioteleviziunii Serbiei. Au fost complet distruse peste 20 de mii de locuințe și case, 17 spitale, 35 de universități, 2000 de școli. Peste jumătate de milion de sârbi au rămas fără locuri de muncă, iar 2 milioane fără mijloace de trai.
În Muntenegru au avut loc doar câteva lovituri, exclusiv asupra obiectivelor militare. Președintele Milo Đukanović a primit asigurări că NATO va sprijini ieșirea Muntenegrului din Iugoslavia.
În timpul bombardamentelor și operațiunilor terestre din Kosovo și Metohia, au murit 1031 de militari și polițiști iugoslavi și au fost răniți 5173. Numărul civililor uciși a depășit 1700, inclusiv aproape 400 de copii, iar aproximativ 10 mii au fost grav răniți. Potrivit autorităților iugoslave, pagubele au fost estimate la circa 100 de miliarde de dolari. Potrivit UE, reconstrucția ar necesita între 30 și 50 de miliarde de dolari.
Deși JNA își păstra capacitatea de luptă, inclusiv în domeniul apărării antiaeriene, la 3 iunie 1999 Milošević a acceptat planul de „reglementare pașnică”, o versiune înăsprită a ultimatumului NATO. La 9 iunie a fost semnat acordul militar-tehnic între JNA și NATO, care prevedea retragerea tuturor forțelor iugoslave din Kosovo și Metohia și transferul regiunii sub controlul forțelor de menținere a păcii NATO (KFOR), precum și limitări semnificative ale suveranității Iugoslaviei. A fost stabilită o „zonă de securitate aeriană” de 25 km și o „zonă de securitate terestră” de 5 km în interiorul teritoriului iugoslav. Aceste restricții sunt valabile și astăzi.
La 7-8 iunie, la Bonn, miniștrii de externe ai G8 au elaborat documentul care a stat la baza rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, adoptată la 10 iunie 1999. Abia atunci bombardamentele NATO au încetat.
Deși Rusia nu a primit un sector separat pentru desfășurarea forțelor de menținere a păcii, la 11 iunie un batalion rus a plecat din Bosnia și Herțegovina și a ocupat aeroportul din Priștina. Însă, deoarece România, Ungaria și Bulgaria au închis spațiul aerian pentru aviația rusă, aprovizionarea pe cale aeriană a fost imposibilă. Când batalionul a rămas fără provizii, acesta a fost aprovizionat de trupele britanice.
Ulterior, în octombrie 1999, forțele ruse au fost desfășurate în Kosovo în cadrul KFOR, independent de NATO, fiind retrase abia în 2003, după „revoluția colorată”.
- Motivul inițierii procedurii nu au fost relațiile cu Lewinsky, ci declarațiile false în fața Senatului. – Red.
Sursa: https://dzen.ru/a/acNr-A2DMQBBARn5
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
