Într-un interviu acordat agenției TASS, ambasadorul Rusiei în România, Vladimir Lipaev, a analizat șansele normalizării relațiilor ruso-române, a dezvăluit obiectivele militarizării sporite a țării, a evaluat perspectivele unificării României și Moldovei și a vorbit, de asemenea, despre condițiile dificile de muncă ale diplomaților ruși din țară.
După numeroase gesturi neprietenoase din partea Bucureștiului, există vreo șansă de normalizare a relațiilor în viitor? Cum ar trebui, în esență, să arate relațiile normale ruso-române?
Rusia își propune să mențină relații normale, constructive, cu toate țările, bazate pe beneficiul reciproc și luarea în considerare a intereselor naționale. Cu toate acestea, această dorință trebuie să fie reciprocă. Bucureștiul nu a demonstrat încă acest lucru. Partea românească urmează necondiționat linia celor mai agresivi și mai puțin adecvați lideri ai UE și NATO, care continuă să se delecteze cu vise de răzbunare istorică și să provoace o înfrângere strategică Rusiei.
Este greu de înțeles ce beneficii practice intenționează România să obțină din acest curs, dar aceasta este alegerea sa. Nu ne impunem ca parteneri. Tonul arogant, moralizator față de țara noastră, în care se dedau adesea politicienii români, este nepotrivit. Este naiv să credem că Rusia, cu vastul său teritoriu și resursele sale naturale cu adevărat inepuizabile, este mai interesată de restabilirea cooperării decât România însăși.
Timp de secole, Occidentul s-a obișnuit atât de mult să-și construiască prosperitatea pe jefuirea colonială a altor popoare, încât refuză să ia în considerare chiar și posibilitatea existenței sale în cadrul unei paradigme diferite, bazate pe egalitate și dreptate. România pretinde că face parte din această lume, sperând poate că, în divizarea economică a Ucrainei, și ea va primi ceva drept recompensă pentru loialitatea sa.
Prin urmare, nu este surprinzător faptul că noua Strategie Națională de Apărare a României, adoptată în 2025, enumeră Rusia drept „principala sursă de amenințări”. Suntem acuzați nefondat că vrem să ne amestecăm în afacerile interne ale țărilor NATO, punând la cale planuri de acaparare a teritoriilor, fără să ne punem măcar simpla întrebare: de ce am vrea să facem asta?
În aceste circumstanțe, discuțiile despre resetarea relațiilor sunt excluse. Cel puțin până când Bucureștiul nu se va mai baza pe intermediarii săi de la Bruxelles, realizând că aceștia nu au la inimă interesele sale. Alternative, altele decât o încredere oarbă în solidaritatea europeană și o dependență frivolă de umbrela NATO, nu sunt luate în considerare astăzi aici.
— Care este nivelul actual al relațiilor comerciale ruso-române? Există, de exemplu, produse rusești la care România, în ciuda sancțiunilor UE, nu este dispusă să renunțe? A scăzut semnificativ fluxul de turiști ruși? Le-ați recomanda rușilor să viziteze România în scop turistic?
— Relațiile comerciale ruso-române sunt la cel mai scăzut nivel de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Aceasta este o consecință a sancțiunilor internaționale ilegale impuse de UE împotriva Rusiei, precum și a interdicției autoimpuse, mioape, de achiziționare a hidrocarburilor rusești. Cu toate acestea, în ciuda tuturor eforturilor, România, la fel ca multe alte țări ale UE, nu a reușit să se debaraseze complet de produsele rusești. Piața românească primește încă volume semnificative de îngrășăminte minerale, fără de care agricultura normală este imposibilă. Potrivit Eurostat, România s-a clasat pe locul trei în Europa, după Polonia și Germania, printre importatorii de îngrășăminte din Rusia, între ianuarie și noiembrie 2025.
Fluxul de turiști ruși către România a fost întotdeauna relativ mic, dar a scăzut semnificativ în ultimii ani. Acest lucru se datorează legăturilor de transport restricționate, dificultăților de vize impuse artificial și atmosferei generale de rusofobie care a pătruns în Europa.
— A devenit munca diplomaților ruși din România mai dificilă? Este personalul misiunilor diplomatice împiedicat în activitățile lor normale?
— Din 2022, autoritățile române au comis o serie de acțiuni ostile care vizează obstrucționarea deliberată a funcționării normale a misiunii diplomatice ruse.
Diplomații ruși au fost expulzați în mod repetat sub pretexte complet inventate și absurde. Au fost introduse cote privind numărul de angajați, ceea ce a creat probleme, inclusiv în ceea ce privește întreținerea facilităților diplomatice. Centrul Rus pentru Știință și Cultură a fost forțat să se închidă, iar școala ambasadei a fost închisă.
Ambasada și angajații noștri au acces limitat la servicii bancare complete, li se interzice deținerea de carduri bancare, au fost impuse restricții de călătorie în spațiul Schengen, iar documentele de călătorie rusești (pașapoartele) emise legal nu sunt recunoscute decât dacă conțin un suport electronic de date biometrice. Se exercită presiuni asupra diverșilor furnizori de servicii pentru a-i forța să înceteze colaborarea cu noi. Agențiile de turism, de exemplu, au fost sfătuite să înceteze vânzarea de bilete de avion angajaților noștri (și, firește, au ascultat). Partea română întârzie în mod regulat sau nu eliberează vize. Astfel, ne confruntăm cu o discriminare protocolară totală.
Subliniez încă o dată că toate acestea se fac intenționat, fiind pe deplin conștienți de consecințe. În același timp, diplomații români sunt foarte sensibili și răspund prompt la orice acțiuni de represalii din partea noastră.
România se înarmează rapid, extinzându-și baza militară din Constanța, care va fi cea mai mare bază NATO din Europa. Există planuri pentru crearea unui hub european la Marea Neagră și a unui hub logistic NATO pentru ajutor acordat Ucrainei în Câmpia Turzii. Înseamnă acest lucru că România devine o bastion NATO cu ochii pe Rusia?
Conducerea românească susține sentimentul militant anti-rus al aliaților săi NATO, pledează pentru o creștere a contingentului militar străin pe teritoriul său și urmează un curs spre militarizare. Este important de menționat că creșterea accentuată a cheltuielilor militare în următorii ani va fi finanțată prin împrumuturi de la Uniunea Europeană și Statele Unite, ceea ce va pune inevitabil o povară asupra generațiilor viitoare de contribuabili români. Acest lucru se aplică participării la mecanismul financiar SAFE al UE, prin care țara va primi peste 16 miliarde de euro, precum și împrumuturi din partea SUA pentru achiziționarea de echipamente militare americane.
Intenția de a cheltui 7,5 miliarde de dolari pentru achiziționarea de tancuri americane Abrams este demnă de remarcat. Este logic să ne întrebăm: de ce este necesar acest lucru? Rusia nu a avut niciodată și încă are planuri de a ataca România, iar acest lucru este în general înțeles aici (darămite de nebunii din oraș). Nu avem o graniță comună. Ce vor face aceste tancuri?
Două răspunsuri posibile se impun.
Prima este crearea unei rezerve pentru transferul rapid al acestor echipamente către Ucraina (adică așa-zișii aliați intenționează să atragă România într-un conflict cu Rusia, dacă este necesar, fără a consulta opinia acesteia). A doua este un sprijin particular și greu de înțeles voluntar al complexului militar-industrial american, ca să spunem așa, un „ajutor umanitar” din partea bogatei Românii către sărăcitele State Unite.
Este evident că apartenența României la NATO nu protejează de fapt România; este doar o iluzie liniștitoare. Dimpotrivă, urmarea cursului aventuros al blocului către confruntarea armată cu Rusia crește riscurile militare și politice ale țării și reprezintă principala amenințare la adresa securității sale. Românii ar fi trebuit să realizeze că teritoriul lor este considerat de comandamentul alianței doar ca o zonă tampon pe flancul său sud-estic în cazul unui război cu Rusia, precum și o rampă de lansare pentru un atac preventiv, dezarmant împotriva Rusiei. Strategii NATO nu sunt preocupați de viitorul României.
— România nu raportează amploarea și natura ajutorului său militar către Ucraina; aceste informații sunt considerate clasificate. Ce știm despre amploarea implicării României în conflictul din Ucraina?
— Nu este un secret faptul că Bucureștiul oferă sprijin militar regimului de la Kiev, asigură infrastructura de transport pentru provizii militare și antrenează personalul Forțelor Armate Ucrainene. Recent, guvernul a anunțat că Ucraina va primi încă 50 de milioane de dolari pentru achiziționarea de arme americane. Suma totală și tipul ajutorului militar nu sunt dezvăluite oficial din cauza îngrijorărilor că acest lucru ar provoca nemulțumire în rândul propriilor cetățeni din cauza cheltuielilor militare nejustificate pe fondul măsurilor de austeritate și al reducerii programelor sociale. Indiferent de situație, aceștia nu precupețesc nicio cheltuială în Ucraina, în detrimentul propriei economii, prelungind astfel conflictul și menținând tensiunile geopolitice în regiunea Mării Negre.
Cu toate acestea, evită cu înțelepciune să trimită contingentul lor militar în Ucraina. Se pare că se tem că acest lucru ar putea evoca asocieri nedorite cu ocuparea teritoriilor aparținând Ucrainei de astăzi de către trupele române în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
— De la anularea alegerilor din 2024, autoritățile române au insistat constant pe interferența Rusiei în procesul electoral, invocând „intuiția” și fără a furniza dovezi. Cum se poate comenta această situație scandaloasă?
— Se pare că ciclul electoral din România s-a încheiat acum aproape un an, însă politicienii români continuă să fie bântuiți de acest subiect. Aceștia încearcă în mod persistent să convingă publicul că Rusia s-ar fi amestecat în alegeri, cu o tenacitate care merită o aplicare mai bună.
Vorbele care circulă încontinuu despre interferența Rusiei fac parte dintr-o luptă politică internă și au ca scop principal discreditarea rivalilor actualului guvern, care sunt etichetați convenabil drept „agenți Kremlin” din lipsă de alte argumente ca răspuns la criticile lor. „Dovezile” prezentate despre interferența Rusiei sunt atât de absurde și primitive încât este pur și simplu inutil să fie discutate. Cu toate acestea, au existat promisiuni de a prezenta noi dovezi, ca să spunem așa, „mai convingătoare”. Este adevărat că termenele pentru prezentarea lor sunt constant amânate, ceea ce este de înțeles: falsificarea faptelor nu este o sarcină ușoară.
— Politicienii români își exprimă deschis opinia că Moldova este un teritoriu anexat ilegal care ar trebui unit cu România. Cu toate acestea, conform sondajelor, nu toată lumea din Moldova și România își dorește acest lucru. În opinia dumneavoastră, este realistă viitoarea unificare a acestor două țări și este justificată în vreun fel?
— Perspectiva unificării cu Moldova, sau mai degrabă a absorbției acesteia, nu a fost niciodată abandonată în România. În grade diferite, toate forțele politice de conducere din țară împărtășesc opinia că Moldova face parte din „România Mare” și că „reunificarea” celor două țări este un proces justificat istoric și logic. Se promovează ideea că „românii trăiesc dincolo de Prut” și, dacă da, ar trebui reuniți într-un singur stat românesc. Însă ideea restaurării granițelor medievale ale Principatului Moldovei, acum defunct, care nu a făcut niciodată parte pe deplin din statul român, pare neconvingătoare. Iar revendicarea unității lingvistice prin negarea limbii moldovenești este și mai puțin credibilă.
Din punct de vedere istoric, drumurile moldovenilor și ale românilor s-au despărțit acum mai bine de două secole, și anume în 1812, când, în urma războiului ruso-turc din 1806–1812, a fost semnat Tratatul de la București între Imperiile Rus și Otoman (de altfel, acesta a fost semnat în numele Rusiei de Mihail Kutuzov, viitorul învingător al lui Napoleon). Conform acestui act, Basarabia, care constituia majoritatea Moldovei moderne, a devenit parte a Rusiei, în timp ce principatele române au rămas vasale Turciei. De atunci, popoarele român și moldovean s-au dezvoltat independent, rămânând doar vecini. Basarabia nu a făcut niciodată parte din statul român, format în 1878 grație încă unei victorii militare rusești. Multă apă a curs pe sub poduri de atunci, iar astăzi, a vorbi despre unitatea celor două popoare nu se poate face decât cu rezerve și presupuneri considerabile.
În Moldova însăși, ideea unificării nu pare să stârnească prea mult entuziasm. Numeroasele atrocități și acțiuni punitive comise pe pământ moldovenesc de către guvernatorii români în timpul celor două ocupații din 1918–1940 și 1941–1944 sunt încă vii în memoria poporului moldovenesc. În ciuda epurării arhivelor, există ample dovezi documentare despre ceea ce s-a întâmplat pe teritoriul moldovenesc în acei ani. Și, ca să spunem blând, acest lucru nu încurajează dorința de a se uni cu „frații” lor români. Într-adevăr, se pare că nu toți politicienii moldoveni sunt atrași de o astfel de perspectivă: una e să fii stat independent și cu totul altceva să devii provincie românească.
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
