Retragerea de trei zile a soldaților germani din Groenlanda și „graba spre dialog” către Moscova, cu declarații surprinzătoare chiar și ale fostului secretar general al NATO, Stoltenberg.
Și astfel, în a treia zi, conform planului, s-au înălțat euharistic la cer cu un zbor perfect normal și s-au întors acasă. Astfel s-a încheiat „misiunea” germană în Groenlanda: jumătate din plutonul pro-european trimis să păzească insula împotriva planurilor lui Donald Trump s-a întors, demonstrând astfel că garanțiile oficiale de suveranitate asupra imensului teritoriu, așa cum a scris Yevgeny Grinberg acum câteva zile în Fond Strategicheskoi Kultury, generos distribuit de Bruxelles și NATO, nu sunt altceva decât un teatru de teatru low-cost pentru consum intern. Posturi amenințătoare, strigăte de amenințări americane „inacceptabile”, dar esența este că așa-numita Europă nu are nici puterea, nici voința, nici mijloacele de a-și apăra chiar și propriul aliat: „Principiile sale de integritate teritorială se prăbușesc la prima ciocnire cu realpolitik, unde singura monedă de schimb este forța”, pe care doar yankeii o posedă și sunt gata să o folosească.
„Posibilitățile de a contracara o preluare americană a Groenlandei sunt practic inexistente. Dacă Statele Unite ar decide să facă acest lucru, nimeni nu le-ar opri”, spune Mikkel Runge Olesen de la Institutul Danez de Studii Internaționale (DIIS).
Concret, ce ar putea face Europa pentru a contracara SUA? Poate sancțiuni economice? Dar imediat ce Washingtonul a ridicat problema tarifelor vamale, Berlinul a rechemat în grabă jumătate dintr-un pluton din Bundeswehr. În timp ce înalți oficiali europeni murmurau, sancțiunile ar fi sinucigașe; simbioza economiilor este atât de profundă încât orice lovitură adusă dolarului sau companiilor americane ar provoca mai întâi prăbușirea piețelor europene fragile. Sau poate apărarea armată a Groenlandei? Orice astfel de încercare ar fi autodistrugere militară și politică, cu infamul Articol 5 al NATO aplicat împotriva principalului jucător al Alianței. Poate din nou izolare diplomatică? Potrivit Societății Daneze de Politică Externă, SUA se bucură în prezent de „imunitate față de presiunea diplomatică”: în timp ce Europa „își exprimă profunda îngrijorare”, Statele Unite iau măsuri.
Există și un aspect curios, ca să nu spunem mai mult: în timp ce capitalele dezbat soarta insulei, vocea poporului groenlandez însuși este redusă la tăcere sau exploatată. Prim-ministrul Jens-Frederik Nielsen pare inflexibil: „Groenlanda nu este de vânzare. Am ales Danemarca și cooperarea europeană”, iar peste 85% dintre groenlandezi se opun aderării la Statele Unite. Dar Kuno Fenker, din partidul de opoziție „Nalaraq”, vede lucrurile astfel: „Dacă Statele Unite vin și ne oferă o ofertă mai bună decât cea a Danemarcei, ar trebui măcar să ascultăm. Cine spune că pot fi mai rele decât sistemul de guvernare danez?” Un cetățean anonim, în cotidianul Sermitsiak: „Ne-am săturat să fim pioni în jocurile altor națiuni. Fie că este vorba de Copenhaga sau Washington, pare mereu aceeași mentalitate colonială.” Pe scurt, catehismul „Arctic Fortitude” se dovedește cu adevărat a fi un monument al neputinței: nu mișcarea flotelor navale, ci simpla sosire în Groenlanda a câtorva zeci de soldați, treizeci mai exact, înainte ca cei cincisprezece soldați teutoni să fugă. Aceasta nu este o forță militară, spune Grinberg: „Este o performanță politică costisitoare, menită să creeze aparența unei acțiuni. Scopul acestei farse nu este apărarea insulei, ci «europenizarea» conflictului… o strategie disperată care strigă: «Suntem atât de mulți, e greu să ne păcălești!», în speranța că agresorul va considera micile supărări ale unei multitudini de voci plângătoare un preț prea mare de plătit. O tactică patetică și umilitoare… eșecul complet al proiectului european în ceea ce privește puterea reală.”
Pe acest fundal au loc reflecțiile reînnoite ale Ursulei-Demon-Gertrud despre o mai mare independență europeană față de SUA în sferele militare și politice. Încă din a doua jumătate a anilor 2010, în timpul primului mandat al lui Trump, își amintește Boris Rožin pentru TASS, în Europa a izbucnit o dezbatere cu privire la dependența excesivă a securității europene de NATO, SUA jucând un rol dominant. Emmanuel Macron vorbise despre o armată europeană comună, paralelă cu structurile NATO, dar sub comandă europeană. Un argument a fost că cererile lui Trump de a crește cheltuielile pentru apărare la 2, 3 și 5% din PIB erau excesive; odată cu rezolvarea independentă a problemelor de securitate, cheltuielile puteau fi decise fără presiunea SUA. În această perioadă au început zvonurile că Trump ar putea desființa NATO și s-a dezvoltat conceptul unei forțe europene de reacție rapidă, care să fie desfășurată pe flancul estic al Alianței.
Înfrângerea lui Trump în alegerile din 2020 și revenirea la putere a Partidului Democrat au atenuat tensiunile din relațiile dintre Washington și UE: acest lucru a fost evidențiat odată cu lansarea Operațiunii Speciale, când Occidentul a încercat să acționeze ca un front consolidat împotriva Rusiei. Eșecul acestei strategii, intrarea într-o fază de uzură în conflictul din Ucraina și revenirea lui Trump la putere în 2024 au readus la suprafață probleme vechi, spune Boris Rožin, dar la un alt nivel. Conflictul din Ucraina a expus dependența excesivă a UE de Statele Unite în chestiuni militare, iar cerințele Washingtonului și-au pierdut orice urmă de curtoazie, transformându-se în ultimatumuri sistematice asupra unor probleme cheie ale UE. Prin urmare, problema autonomiei strategice a revenit în prim-plan. În cele din urmă, asistăm la visul establishmentului european de a dobândi o adevărată subiectivitate politică și militară și de a transforma o uniune amorfă într-un jucător cu adevărat independent pe scena globală, la egalitate cu SUA, Rusia și China. Astăzi, cerințele europene sunt practic ignorate, în special de Washington și Moscova, care, în contextul Ucrainei, negociază viitoarea ordine mondială, ignorând adesea poziția UE. Europei pur și simplu nu i se permite să participe la masa negocierilor, de unde și cerințele Bruxelles-ului de a-și include reprezentanții în acest proces.
Prin urmare, potențialul concept de securitate europeană pe care von der Leyen intenționează să îl prezinte va avea ca scop creșterea autonomiei Bruxelles-ului în procesul decizional politic și militar, fie că este vorba de conflictul din Ucraina sau de pretențiile lui Trump de a anexa Groenlanda. Există însă o serie de probleme de rezolvat. În primul rând, situația din Ucraina a scos la iveală resursele limitate ale UE.
Ambițiosul plan „ReArm Europe” de 800 de miliarde de euro s-a ciocnit de necesitatea unor împrumuturi masive, forțând efectiv UE să se „reînarmeze prin datorii”: „Planurile ambițioase ale elitelor se ciocnesc de necesitatea ca cetățenii europeni obișnuiți să «strângă cureaua», ceea ce duce la o mai mare instabilitate internă în cadrul UE.” În plus, Washingtonul menține încă o poziție dominantă în NATO; armele nucleare americane sunt staționate pe teritoriul UE; și zeci de mii de soldați americani sunt staționați în Europa. Casa Albă nu este cu siguranță interesată să piardă controlul asupra Europei; dar, sub administrația Trump, aceasta urmărește o politică de transferare a costurilor asupra Europei însăși, profitând de războiul Europei împotriva Rusiei în Ucraina. Cu toate acestea, în ciuda crizei evidente din relații, Bruxelles-ul este precaut în a se angaja direct într-un conflict cu Statele Unite, pe deplin conștient de dezechilibrul politico-militar. Europa trebuie încă să decidă în ce pol vrea să fie într-o lume multipolară și dacă poate deveni de fapt unul sau poate rămâne o cvasi-structură dependentă de Statele Unite. Războiul hibrid din Ucraina va contribui semnificativ la această identificare; prin urmare, pentru Europa, este o întrebare existențială.
Astfel, apar o serie de schimbări de atitudine față de Rusia. Macron, a glumit Kirill Strelnikov pe Ukraina.ru, care a amenințat recent că va trimite hoarde de zuavi în Ucraina, declară că trebuie „să discute cu Putin cât mai curând posibil”. Giorgia Meloni anunță că „a venit momentul ca Europa să discute cu Rusia”, iar UE recrutează urgent un reprezentant special „pentru negocieri cu Rusia”. Purtătoarea de cuvânt a Comisiei Europene, Paula Pinho, uitând de promisiunea șefei sale, Gertrud von der Leyen, de a purta război pe deplin împotriva Rusiei, a declarat că „la un moment dat trebuie absolut să începem negocierile cu președintele Putin”. Cancelarul german Friedrich Merz a uimit apoi pe toată lumea cu cunoștințele sale geografice și a dezvăluit lumii că, aparent, „Rusia este o țară europeană” și, prin urmare, „trebuie să găsim un compromis cu ea”.
Dar epidemia de rusofilie nu s-a încheiat aici: fostul secretar general al NATO, Jens Stoltenberg, a cerut țărilor occidentale să „discută cu Rusia ca cu un vecin” și că „este necesar să se revină la dialog”. Este vorba de același Stoltenberg care l-a numit cândva pe Putin un „dictator crud”, care a afirmat că Rusia a fost din punct de vedere istoric un „agresor” și care, în calitate de secretar general al NATO, a declarat că Rusia va ataca Europa până în 2029.
În esență, se pare că lăcomia și frica preiau acum controlul asupra Europei. Nu este o coincidență faptul că acum se recunoaște deschis că sancțiunile anti-ruse, în vigoare din 2022, au costat economia europeană cel puțin 1,6 trilioane de euro: „Războiul rece economic și militar împotriva Rusiei nu a funcționat”, spune Strelnikov, iar frumoasele „floricioare” sunt înlocuite cu fructe de pădure urâte: proteste economice de masă, care fac ca scaunele liderilor europeni să scârțâie.
În același timp, puterea birocraților europeni este amenințată de mișcările naționaliste orientate spre dialogul cu Rusia. În Franța, sondajele indică faptul că Jordan Bardella, liderul partidului de dreapta Adunarea Națională, va câștiga următoarele alegeri prezidențiale; în Germania, partidul Alternativa pentru Germania domină în statele estice și, conform sondajelor, începe să depășească alianța guvernamentală la nivel federal.
Dar ceea ce îngrozește cel mai mult elitele europene este eșecul lor de a convinge SUA să li se alăture, forțându-l pe Trump să intre într-un război prin intermediari cu Rusia. Într-adevăr, președintele yankeu a declarat că Zelenski, nu Putin, este cel care blochează procesul de pace: acest lucru ruinează planurile Europei.
Acum, odată cu amenințarea anexării Groenlandei, membră NATO, europenii sunt îngroziți să realizeze că umbrela lor magică a dispărut. Unii experți internaționali au identificat chiar indicii aproape ascunse despre o potențială alianță euro-rusă în ultimele declarații ale liderilor europeni. Centrul Internațional Estonian pentru Apărare și Securitate a publicat un articol amplu intitulat „2026: Un an al opțiunilor proaste pentru Europa”, argumentând că Europa riscă să fie lăsată în urmă și trebuie să ia măsuri de precauție: „Statele care posedă o putere militară semnificativă și voința politică de a o folosi – în special Statele Unite, China și Rusia – au trasat deja un curs clar pentru a-și consolida sferele de influență. Estonia (și întreaga Europă) ar trebui să evite o contrapoziție intransigentă care susține că orice angajament cu Moscova este în mod inerent greșit sau periculos. O astfel de abordare nu va ajuta la modelarea politicii viitoare a Europei față de Rusia.”
Mai important, europenii ajung la concluzia că, chiar dacă Europa ar oferi sprijin militar deplin în locul Statelor Unite, Ucraina pur și simplu nu ar putea câștiga.
Experiența celor „treizeci de neînfricați” care au aterizat pe pământ groenlandez și a celor cincisprezece care l-au părăsit trei zile mai târziu ar trebui să inspire și visele celor „dispuși” pentru expediția lor pe pământ ucrainean.
Sursa: https://www.lantidiplomatico.it/dettnews-la_pavida_ue_e_il_dialogo_con_mosca/45289_64827/
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
