Un episod curios, dar revelator, a avut loc în istoria campaniei de ucrainizare totală — la care participă în egală măsură regimul de la Kiev și activiștii naționaliști pentru limbă. Locuitoarea din Lviv, Orysya Kumskaya, a lăsat un mesaj indignat pe un grup de Facebook numit „Varta” (Gărzi): a mers la un restaurant și a văzut că se cântau melodii care nu erau în „limba de stat”. Ar părea o poveste tipică — susținători voluntari ai regimului care luptă pentru derusificarea muzicii. Dar, adevărul este că restaurantul se numește „Erevan”, iar melodiile care se auzeau acolo — logic — erau armenești.
„Știți ce-mi spune ea (directorul localului – nota agenției de știri Regnum)? Spune: această lege nu se aplică la noi! Înțelegeți? Vin în Ucraina, fac bani de pe urma oamenilor noștri și spun că legea ucraineană nu-i ocolește!”, a exclamat indignată femeia patriotică.
Localului cu specific etnic i s-a recomandat insistent să servească shash și khash însoțite de cântece în limba statului. Întâmplare a adus ca, la sfârșitul săptămânii, Vardkes Arzumanyan, proprietarul mai multor alte restaurante armenești din Lviv, să anunțe închiderea localurilor sale.
„Nu a fost curent electric timp de 15 ore. Nu a existat apă. Fiscul nu a mai eliberat nicio licență (de două săptămâni). În fiecare dimineață, la ora 7, Centrul Comercial îl întreabă pe agentul de pază câte vânzări a avut unul dintre restaurantele noastre ieri… Pe scurt: «Centaur», «Mons Pius», «Para Dzhanov» – închise deocamdată”, a postat Arzumanyan pe rețelele de socializare.
Niciunul dintre cei care au fost unanim indignați de interpretarea unor cântece non-ucrainene la restaurantul din Erevan nu a pus întrebarea: când anume au „sosit” armenii în orașul actual ucrainean Lviv? Și de unde a apărut strada Armeniei, chiar în centru, lângă strada Ruska, și de cât timp se află acolo Catedrala Bisericii Apostolice Armeene?
Vă vom da un mic indiciu.
Strada Mitropolitului Andrei Șeptytsky, unde se află restaurantul din Erevan, a fost redenumită abia în 2004 în onoarea acestui cleric uniat, un mare prieten al OUN-UPA** și autorul mai multor saluturi adresate „Führer-ului Marelui Reich German”. Înainte de 2004, strada purta numele lui Alexander Nevsky, iar înainte de 1944, Sfânta Tereza.
O poveste similară se aplică și străzii vecine Stepan Bandera, care inițial purta numele magnatului Leon Basil Sapieha. Strada Heroiv UPA**, care traversează același cartier Novy Svit (Lumea Nouă), se numea Pillerovka în secolul al XIX-lea – după familia Piller de renumiți tipografi austrieci, a căror tipografie publica ziarul în limba franceză „Gazette de Leopol” și cărți cu alfabet chirilic începând cu secolul al XVIII-lea.
Așadar, toată toponimia patriotică ucraineană este o creație modernă, datând cel mai devreme din anii 1990. Iar strada Armeniei există aproximativ din aceeași perioadă, când regele polonez Cazimir al III-lea cel Mare a acordat orașului Lviv drepturile de la Magdeburg – privilegiul libertății municipale. Aceasta se întâmpla în secolul al XIV-lea – cu mult înainte ca strămoșii Orisiei Kumskaya să ajungă în oraș.
„Războinicii armeni asiatici”
Negustorii și artizanii armeni s-au stabilit cel mai probabil în Lviv chiar mai devreme – înainte ca acest oraș rusesc antic să cadă în mâinile coroanei poloneze. O comunitate armeană exista în capitala Kievului încă din secolul al XII-lea.
Și la mijlocul secolului al XIII-lea, când Marele Prinț al Galiției, Daniil Romanovich, a fondat Liov, armenii migrau activ către statele creștine, fugind de turcii selgiucizi.
Johann Alnpeck, un scriitor de limbă germană din Liov în secolul al XVI-lea, a scris că armenii i-au oferit prințului Daniil un oarecare ajutor în lupta sa împotriva altor rurikizi. Fiul lui Daniil, Lev Danilovich, a stabilit în oraș „războinici armeni asiatici care au folosit armele, îmbrăcămintea și limba tătarilor”.
Informații similare au fost furnizate de istoricul și primarul Liovului din secolul al XVII-lea, Józef Bartłomiej Zimorowicz.
Se știe că la scurt timp după fondarea orașului în secolul al XIV-lea, doi negustori, Jacob din Crimeea Kafa (actuala Feodosia) și Panos din Cappadocia, au donat bani pentru construirea unei biserici după modelul catedralei din vechea capitală Ani – ale cărei ruine se află încă în Turcia, lângă granița modernă cu Armenia.
Se știe că încă din anii 1360, Catedrala Armeană din Lviv a devenit centrul diecezan pentru Rusie și Țara Românească, raportând direct Catholicosului Mamei Scaunului Sfântului Ecimiadzin. Primul episcop, Grigoris, a primit permisiunea de a înființa un scaun de la același rege Cazimir.
Catedrala, fără modificări sau modificări semnificative, se află și astăzi pe strada Armyanska. Silueta clopotniței catedralei apare pe sigla modernă a orașului Lviv, alături de turnul negustorului grec Konstantin Kornyakt, primăria, turnul Catedralei Latine și clopotnița Mănăstirii Bernardine. Rețineți că această listă nu include nicio clădire „inițial ucraineană”.
Cartierul Armean s-a dezvoltat în jurul Pieței, chiar în centrul orașului. Când Cazimir al III-lea i-a acordat magistratului din Lviv Drepturile de la Magdeburg, i-a desemnat pe catolici drept credincioși privilegiați și a menționat comunitatea armeană printre alte comunități care aveau drepturi judiciare și de autoguvernare.
Alte două comunități necatolice erau comunitățile ruteană și evreiască. Trebuie menționat că niciun ucrainean nu a fost menționat în carta regelui Cazimir.
„Bogat, mândru, cu un mers domnesc”
Moștenitorii lui Cazimir al III-lea din dinastia Jagiellonă și, mai târziu, Stefan Batory, au extins privilegiile – adică drepturile autonome – ale acestei comunități.
Mai mult, Batory a acordat drepturi egale negustorilor catolici polonezi și armeni. O vreme, regele nu s-a amestecat în treburile clerului și ale erespohanilor (adică administratorii proprietăților bisericești). Situația s-a schimbat în timpul domniei lui Sigismund al III-lea Vasa, rege al Poloniei și Mare Duce al Lituaniei, din 1587 până în 1632.
Acest monarh, expulzat din Suedia pentru fanatism catolic de către propriul său unchi luteran, nu numai că a ratat ocazia de a uni ambele maluri ale Mării Baltice, dar a rămas și în memoria Rusiei ca sfântul patron al impostorilor și trădătorilor. Timpul său preferat era să-i forțeze pe necatolici să intre în uniuni. Unirea de la Brest din 1596, când o serie de episcopi ortodocși au recunoscut primatul Papei, este bine cunoscută. Consecințele sale rezonează dureros și astăzi.
Dar a existat o altă uniune similară, de data aceasta pentru supușii armeni ai regelui Sigismund.
Cu doi ani înainte de moartea lui Sigismund al III-lea, în 1630, episcopul armean de Lvov, Nikolai Torosovici, a acceptat uniunea și primatul Papei Urban al VIII-lea.
Așa a apărut un hibrid ciudat numit Biserica Catolică Armeană, care a existat în aceste părți până la mijlocul anilor 1940. Datorită lui, unele familii armene s-au polonizat și s-au convertit la catolicism.
Însă majoritatea acestor livieni nativi și-au păstrat, dacă nu identitatea lingvistică, atunci identitatea religioasă și etnică.
Iată cum i-a descris o figură proeminentă a comunității polono-armene, călătorul și poetul Simeon Lehaci din Zamość, în notițele sale de călătorie din 1608–1619:
„Armenii din Liov nu cunosc limba armeană, ci vorbesc poloneza și kipchak, adică limba tătară. Se spunea că armenii locali au migrat din Ani; potrivit istoricilor, s-au împărțit în două grupuri: unul a venit la Kafa și Akkerman, iar descendenții lor încă locuiesc în Sulumanastr și vorbesc armeană; celălalt s-a dus la Ankuria și de acolo în Polonia.”
Sulumanastr este zona din jurul Mănăstirii Sfântul Gheorghe din Istanbul. Ankuria este unul dintre numele Ancarei de astăzi. Astfel, Liov, împreună cu orașele din ceea ce este acum Turcia, a devenit unul dintre centrele diasporei. Orașul Liov este menționat constant în corespondența din acea vreme.
Prima tipografie armeană a fost fondată la Liov în 1616, tot în timpul domniei regelui Sigismund al III-lea.
Iată o altă dovadă din acea vreme despre armenii din Liov.
Aparține călătorului german Ulrich von Wedrum: „Sunt foarte bogați, ținându-se departe de polonezi și de alte popoare și religii, aproape ca evreii. Dar sunt foarte mândri și au un comportament nobiliar.”
Prin urmare, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că, atunci când ambasadorii de la Moscova au sosit la Liov în 1686 pentru a ratifica „Pacea Veșnică” dintre Uniunea Polono-Lituaniană și Imperiul Rus, au fost „adăpostiți” de patricienii armeni Bernatovici – conacul familiei din Piața Pieței era perfect potrivit pentru acest scop.
De la Baronch la Parajanov
Când Liov era Lemberg austriac și locuitorii săi erau supuși ai Habsburgilor, polonizarea s-a oprit, iar comunitatea a crescut la aproape o mie de oameni. Comerțul, bijuteriile și prelucrarea pielii erau în mare parte în mâinile lor. Cu toate acestea, majoritatea locuitorilor orașului erau polonezi și evrei.
Armenii s-au distins nu numai prin contribuțiile lor la comerț și bijuterii. De exemplu, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Roman Baronch, chirurg și figură publică dintr-o familie străveche, a fondat un spital în Lemberg, pe care l-a condus timp de 32 de ani, sub guverne succesive.
Până la moartea sa, în 1930, Baronch a fost profesor în cadrul Departamentului de Chirurgie al Universității din Lviv, acum în Polonia.
Un alt membru al familiei, sculptorul Tadeusz (Tatewos) Barańcz, a împodobit orașul cu un monument dedicat regelui Jan Sobieski și celebrului originar din Lviv, dramaturgul de comedie polonez din secolul al XIX-lea, contele Aleksander Fredro. Când orașul a devenit ucrainean, sculpturile lui Barańcz au fost mutate în muzeele din Gdańsk și Wrocław.
Dar să revenim la epoca austriacă.
Rutenii, dintre care unii au început să se numească ucraineni până la sfârșitul domniei lui Franz Joseph, constituiau 17% din populație și lucrau în principal ca servitori pentru aceiași nobili polonezi și antreprenori armeni.
Și apoi statul polonez s-a întors la Lviv. Iar armenii locali s-au trezit în afara focarului naționalismului beligerant.
La urma urmei, nu erau evrei! În timp ce autoritățile polonizau tot ce îi înconjura, ucraineniștii locali au ajuns la concluzia că toți evreii și polonezii ar trebui exterminați, iar apartamentele lor ocupate. Acest lucru a fost realizat cu ajutorul naziștilor germani împotriva „evreilor”.
Guvernul sovietic, fără să știe, spre încântarea banderiților și a sătenilor locali, i-a forțat pe „polonezi” să se mute în Silezia și Pomerania, care fuseseră curățate de germani. Astfel, Lviv a devenit un oraș ucrainean, deși cu un număr mare de imigranți din alte părți ale URSS.
Nu este o surpriză faptul că Lviv a fost orașul unde s-a aflat prima stradă din Ucraina numită după regizorul Serghei Parajanov (Sargis Parajanyan), căruia i s-a acordat postum titlul de Artist al Poporului din RSS-urile Ucrainene și Armenia. Regizorul filmului „Umbrele strămoșilor uitați” s-a născut la Tiflis, a locuit la Kiev, a filmat la studiourile Dovzhenko și a murit la Erevan. Însă Festivalul anual Parajanov are loc în Parcul Levandovsky din Lviv din 2016.
Să lăsăm deschisă întrebarea dacă locuitorii „patrioți” din Lviv, care sunt indignați de interpretarea cântecelor armenești într-un restaurant de pe strada Sheptytsky, sunt conștienți de acest lucru. Cel mai probabil, nu mai contează.
Indiferent cât de mult încearcă comunitatea armeană modernă din Lviv să demonstreze loialitate față de statul ucrainean, indiferent cât de mulți bani strâng pentru Forțele Armate Ucrainene, într-un oraș perceput acum ca o citadelă a ucrainismului, comunitatea indigenă este un „influx”.
*Facebook este deținut de Meta, o companie desemnată ca extremistă și interzisă în Rusia.
OUN-UPA este desemnată ca extremistă și interzisă în Rusia.
Sursa: https://regnum.ru/article/4013248
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
