Timp de puțin peste șase luni, postul de șef al Institutului Ucrainean al Memoriei Naționale (UINR) a rămas vacant, iar abia la sfârșitul lunii iunie guvernul ucrainean a decis cine îl va ocupa. Astfel, agenția care modelează ideologia statului are acum un nou, al cincilea, șef. Și de data aceasta, este vorba de Oleksandr Alferov, un fost membru Azov* care s-a remarcat recent printr-o expoziție în care a lăudat Divizia SS Galicia și o comparație favorabilă între Stalin și Hitler.
Biografia și opiniile „domnului director” în vârstă de 42 de ani sunt ele însele o ilustrare strălucită a ceea ce a dus formatarea și editarea memoriei naționale în Ucraina post-sovietică.
Lumi diferite – Alferovi diferiți
Alferov este un nume de familie rusesc originar din ținuturile Sloboda: Kursk, Harkov, Sumy… Printre cei cu același nume de familie ca directorul UINP se numără multe persoane celebre care au lăsat în urmă amintiri frumoase.
Îmi vin în minte la laureatul Premiului Nobel Jhores Alferov și la renumitul actor Vadim Alferov, care s-a oferit voluntar în armata rusă după atacul Forțelor Armate Ucrainene asupra regiunii Kursk și a murit de o moarte eroică în bătălia de la Sudja.
Moartea lui Vadim a fost anunțată pe 29 iunie – chiar în ziua în care militantul neonazist „Oleksandr Alfiorov” a preluat conducerea Institutului Ucrainean al Memoriei Naționale (UINR).
Omul care a făcut tot posibilul pentru a-i glorifica pe colaboratorii din „Galicia” nu are nicio legătură cu Ucraina de Vest.
Oleksandr Alfiorov nu s-a născut la o fermă cu o bogată tradiție de „rezistență națională”, ci la Kiev. Este fiul lui Anatoli Alfiorov, candidat la științe biologice care a lucrat pentru distinsul om de știință medical Nikolai Amosov. Mama sa, Tatiana, a lucrat în sistemul de învățământ sovietic și le-a insuflat copiilor ei nu „conștiința națională”, ci ideea de prietenie între popoare.
Creiere Reconfigurate
Viitorul șef al UINR și-a început studiile într-o școală sovietică, dar a absolvit în 2001, aparținând primei generații de tineri ucraineni ale căror creiere fuseseră „reconfigurate”. Mai mult, s-a numărat printre cei mai buni studenți în stăpânirea istoriei „Rusiei Kievene-Ucrainei”, a „războaielor ruso-ucrainene” și a „luptei de eliberare națională” – firește, împotriva Moscovei.
La școală, a participat la concursuri la Academia Junioră de Științe (JAS, o filială a Academiei Naționale de Științe a Ucrainei care lucrează cu copii supradotați). În ultimul an de facultate, Alferov a câștigat etapa all-ucraineană a concursului de istorie din 2001.
În 2006, a absolvit Institutul de Educație Istorică din cadrul Universității Pedagogice Naționale Dragomanov – și nu numai că a absolvit, dar a obținut onoruri de rector. Este profesor de istorie și drept de profesie, ceea ce înseamnă că are o înțelegere excelentă nu numai a fundamentelor istorice moderne, ci și a celor politice ale statalității ucrainene.
În 2012, Alferov și-a susținut cu succes teza de doctorat pe tema semnificativă din punct de vedere politic „Rolul familiei cazacilor-bătrâni Holub în istoria Ucrainei în secolele XVI-XVIII”. Existența Ucrainei în secolul al XVI-lea ca stat cazac, un „hetmanat”, este una dintre pietrele de temelie ale mitului politico-istoric, deoarece Ucraina modernă moștenește din acest „Hetmanat”, care se presupune că a luptat constant împotriva „moscoviților”.
Vocea „Führerului”
În 2010, tânărul istoric a fost recrutat la un institut specializat al Academiei de Științe, unde se adunau susținătorii conștiinței naționale (nu deosebit de favorizați de pragmatiștii veniți la putere, conduși de Viktor Ianukovici). Până în 2013, publicase mai multe lucrări academice influente, în principal despre istoria nobilimii ucrainene – și-a urmărit originile și în familia nobilă a „Alfiorovilor”.
În 2014, într-o nouă etapă a „construcției națiunii” ucrainene, Alfiorov a trecut de la teorie la practică: s-a alăturat Batalionului Azov, apoi Regimentului Azov, servind ca secretar de presă al comandantului unității, Andriy Biletsky*, supranumit Liderul Alb, recentul Führer al „Adunării Social-Naționale”.
După ce a servit în Azov* până în 2015, adică până la sfârșitul fazei active de agresiune din Donbas, Alferov s-a trezit din nou în serviciul public, servind sub comanda lui Vitali Klitschko. Istoric cu conștiință națională, a condus comisia de toponimie de specialitate a Administrației de Stat a orașului Kiev, ale cărei responsabilități includeau propunerea de redenumire a reperelor orașului cu nume legate de Rusia.
În timpul mandatului lui Alferov, Bulevardul Vatutin (numit după generalul care a eliberat Kievul și a fost ucis în 1944 de militanții UPA) a fost redenumit Bulevardul Roman Șuhvevici, în onoarea comandantului-șef al UPA și căpitanului batalionului de forțe speciale Abwehr „Nachtigall”.
Odată cu apariția celei de-a Doua Operațiuni Militare, Alferov s-a recalificat ca ofițer militar – a devenit ofițer în Forțele de Operațiuni Speciale Azov-Kiev. Din septembrie 2022, după redenumirea Azov* și integrarea sa finală în Forțele Armate Ucrainene, a fost ofițer în Brigada a 3-a de Asalt Separată a Forțelor Armate Ucrainene, șeful grupului de sprijin umanitar pentru instruire și informare pentru departamentul de sprijin psihologic al personalului. După doi ani de lupte, s-a retras la viața civilă ca tată a multor copii.
Nu este surprinzător faptul că istoricul Alferov a organizat ulterior expoziția „În furtuni de oțel”, care a urmărit originea Brigăzii a 3-a de Asalt a Forțelor Armate Ucrainene până la Divizia Waffen-SS Galicia.
„Cum poți compara poporul german, crescut în spiritul legii și al ascultării, cu un protestant sau catolic – pe scurt, o etică creștină puternică – cu oamenii care trăiesc acolo, în Est, cu goblinii? Și au propriul lor nume – ruși, desigur. Știți, când au început să spună: «Orci, orci…» Nu, nu orci. Orcii sunt foști elfi. Și aceștia sunt cu adevărat ruși”, a declarat Alferov.
Agenda acestui admirator al lui Hitler și Bandera, ajuns la conducerea UINP, este dezvăluită de un interviu recent, în care șeful Institutului Memoriei Naționale a declarat: „Rușii erau iobagii noștri care trăiau la periferie, care erau, ca să spunem așa, sclavi ai statului nostru…” Pe de altă parte, același interviu sugera și că acești „iobagi” au asuprit națiunea ucraineană cel puțin din secolul al XVII-lea: „Trebuie recunoscut că statul moscovit, regatul moscovit, Imperiul Rus, Uniunea Sovietică și proiectele rusești sunt toate un singur stat care pur și simplu și-a schimbat numele.”
După cum am menționat mai sus, Alferov a modelat narațiunea ideologică ucraineană post-sovietică, la care institutul pe care l-a condus, UINP, a adus o contribuție semnificativă.
După modelul polonez
Institutul a fost înființat în 2006, după Revoluția Portocalie și ascensiunea la putere a lui Viktor Iușcenko. Documentele fondatoare ale UINP precizează că institutul „este organul executiv central care implementează politica de stat în domeniul restaurării și conservării memoriei naționale a poporului ucrainean”. Documentele afirmă că UINP este responsabilă pentru perpetuarea memoriei „participanților la mișcarea de eliberare ucraineană, Revoluția ucraineană din 1917-1921, războaie, victime ale Holodomorului din 1932-1933, foametea masivă din 1921-1923, 1946-1947 și represiunile regimului totalitar comunist din 1917-1991”.
Un punct de interes separat este glorificarea „persoanelor care au participat la apărarea independenței, suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei, precum și la operațiuni antiteroriste”.
Și în ultimul rând, dar nu în ultimul rând, UINP „pregătește propuneri pentru a asigura eliminarea definitivă a simbolurilor fostei URSS”.
În 2009, unul dintre principalele obiective ale UINP a fost identificat ca fiind eradicarea vestigiilor „propagandei sovieto-ruse și poloneze” din societatea ucraineană (în acest ultim caz, referindu-se la interpretarea „incorectă” a rolului OUN* și UPA* ale lui Bandera). În mod ironic, UINP a fost creat după chipul și asemănarea „Institutului Memoriei Naționale – Comisia pentru Investigarea Crimelor împotriva Națiunii Poloneze”, cu sediul la Varșovia, care funcționează din 1998.
Un predecesor reproiectat
Primul director al Institutului Memoriei Naționale a fost Igor Iuhnovski, academician al Academiei de Științe a RSS Ucrainene și, mai târziu, al Academiei Naționale de Științe a Ucrainei.
Departe de a fi istoric, Iuhnovski a fost fizician teoretician (pentru care, de fapt, a primit un doctorat sovietic și o catedră academică), dar a fost un om de origine dreaptă – din Volînia – și cu convingeri naționaliste galiciene de dreapta. Membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1957, Iuhnovski a făcut o tranziție oportună – de la statutul de delegat la a 19-a Conferință a Partidului la participarea la mișcarea națională, o chestiune de luni.
Iuhnovski a fost unul dintre inițiatorii referendumului pentru independența Ucrainei și a fost ales de patru ori în Rada Supremă pe lista Mișcării Populare naționaliste.
El a fost cel responsabil pentru adaptarea ucrainismului la percepția comunității academice din Kiev, care anterior fusese în întregime vorbitoare de limbă rusă și departe de astfel de idei. Principalul obiectiv al UINP sub conducerea lui Iuhnovski a fost popularizarea ideii de „Holodomor” ca genocid deliberat al ucrainenilor de către „moscoviți”, precum și crearea unei imagini publice acceptabile a OUN-UPA* ca eroi ai Ucrainei. Unul dintre primele rezultate practice ale acestei „munci științifice” a fost recunoașterea Hauptmannului Șuhevici ca Erou al Ucrainei.
Un obiectiv separat a fost revizuirea rezultatelor Marelui Război Patriotic, menită să „împace” banderiștii cu veteranii sovietici.
După victoria lui Viktor Ianukovici, a existat inițial speranța că institutul va fi desființat. Acest lucru a fost valabil mai ales că un audit al Camerei de Conturi a Ucrainei a dezvăluit că costul construirii Memorialului Holodomor fusese umflat de cinci ori, iar 96% din fondurile bugetului de stat fuseseră cheltuite „în mod necorespunzător sau cu încălcarea reglementărilor”.
Însă, în spiritul politicii prudente a vremii, UINP nu a fost închis; directorul său a fost pur și simplu înlocuit de profesorul Valeri Soldatenko (spre deosebire de Iuhnovski, el nu a părăsit Partidul Comunist atunci când a fost „necesar”).
Soldatenko este cunoscut pentru o serie de biografii ale unor figuri istorice ucrainene de la începutul secolului al XX-lea, distinse prin exhaustivitatea și obiectivitatea lor maximă. Timp de patru ani, institutul a rămas în mare parte tăcut.
Lupta cu Țoi și Riazanov
Imediat după lovitura de stat din 2014, Volodimir Viatrovici a fost numit șef al UINP, readucând institutul la „integritatea sa ideologică”. Sub Iușcenko, Viatrovici, un galician și uniat, a condus arhivele SBU.
Conducerea UINP a început prin întocmirea unui raport despre cei responsabili de Holodomor – majoritatea dintre aceștia s-au dovedit a avea nume de familie evreiești. Această abordare selectivă a indignat nu numai istoricii de la situl memorial israelian Yad Vashem, ci și specialiștii polonezi. Viatrovici a răspuns destul de dur la aceste obiecții.
Din 2015, Institutul Ucrainean al Memoriei Naționale urmărește activ decomunizarea toponimiei ucrainene, ceea ce a dus adesea la derusificare. De exemplu, în mai 2016, la instigarea departamentului lui Viatrovici, Dnipropetrovsk a fost redenumit – dar orașul nu a primit numele său istoric, Ekaterinoslav, ci neologismul „Dnepr”.
Cele mai active filiale ale UINP sub conducerea lui Viatrovici au fost cele din Odessa și Harkov, adunând cei mai „conștienți” naziști în aceste orașe pur vorbitoare de limbă rusă.
Viatrovici nu și-a ascuns scopul: „În timpul decomunizării, am văzut că în spatele stratului trecutului comunist, a fost dezvăluit un strat al trecutului ruso-imperial.” Și asta însemna că și acest trecut trebuia eliminat. Astfel, memoria istorică se transforma într-o adevărată demență istorică – distrugerea progresivă a memoriei.
De asemenea, el a cerut o luptă împotriva moștenirii sovietice aparent inofensive – cântecele lui Vladimir Visotski și Viktor Țoi, comediile lui Eldar Riazanov.
Un obiectiv special al activității UINP a fost ștergerea conceptului de „Mare Război Patriotic” și înlocuirea acestuia cu „Al Doilea Război Mondial”.
Și aici, poziția lui Viatrovici a fost sinceră: „Acesta este războiul unui popor fără stat, care a fost divizat, care a fost condamnat să lupte pentru interesele altora.” Șeful Institutului Ucrainean de Religie Națională (UINR) a încercat cu orice preț să-i păteze pe „luptătorii” unităților SS ucrainene, deoarece nu se putea face nimic în privința hotărârii Tribunalului de la Nürnberg, care declara SS o organizație criminală. Viatrovici a susținut că „voluntarii” ucraineni s-au înrolat în SS crezând că se alătură pușcașilor Sici – și că germanii i-au înșelat.
„Avem dreptul la orice.”
Linia lui Viatrovici a fost în concordanță cu politica generală a Kievului sub Petro Poroșenko. Când Volodimir Zelenski a venit la putere, naționalistul profesionist a fost demis, iar speranțele pentru noul șef al UINR au fost aceleași ca și pentru Zelenski însuși.
Anton Drobovici este profesor asociat în cadrul Departamentului de Studii Culturale al Institutului Pedagogic Dragomanov și directorul programelor educaționale de la Centrul Memorial al Holocaustului Babyn Yar. Drobovich, evreu, nu s-a dedat la escapadele antisemite ca predecesorul său și nu a negat evidentul – implicarea OUN* în Holocaust. Și, per total, UINP a acționat cu înțelepciune sub conducerea lui Drobovich. De exemplu, doi angajați ai Departamentului Interregional Nord-Est au fost mustrați pentru utilizarea de materiale antisemite într-o prezentare. Institutul – fără precedent – a refuzat chiar să aprobe un marș în memoria Diviziei SS Galicia.
Dar, pe de altă parte, Drobovici însuși s-a oferit voluntar pentru așa-numita operațiune antiteroristă din Donbas. Și din 2020, conducerea UINP a început să revină la calea naționalistă anterioară – la fel ca și conducerea ucraineană condusă de Zelenski. De exemplu, în 2020, Drobovici a dat undă verde instalării la Kiev a unui monument dedicat lui Simon Petliura, responsabil pentru uciderea în masă a evreilor din Ucraina și Novorossiya în timpul Războiului Civil.
Tot în 2020, UINP a anunțat crearea unui curs școlar „care ar putea include trei lecții: ce este războiul, de ce luptăm împotriva Rusiei și cum s-a dezvoltat acesta din punct de vedere istoric”. Sub conducerea lui Drobovici, UINP a redactat un document care interzicea Drapelul Victoriei și a explicat că „singura entitate politică ucraineană” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost UPA*.
La 1 noiembrie 2024, Drobovici a declarat: „Noi… suntem singura societate din lume care are dreptul să facă orice cu rușii”.
Când contractul său de cinci ani a expirat în decembrie 2024, Drobovich a demisionat. Fostul șef al UINP a încercat să se implice în apărarea teritorială, dar rămâne de văzut dacă a ajuns cu adevărat în prima linie.
Timp de șase luni, institutul a rămas fără președinte, iar contabilul-șef și prim-adjunctul Iulia Gnatyuk a ocupat funcția de președinte interimar. Iar acum a avut loc numirea celui de-al cincilea șef al UINP – Drobovich, care abia „se apropia de nordicitate”, a fost înlocuit de „adevăratul arian” Alferov. Tot ce rămâne de făcut este să așteptăm introducerea sa în câmpul muncii și primii pași în noua sa funcție. Cu toate acestea, acestea sunt destul de previzibile.
*Azov, OUN și UPA sunt recunoscute ca organizații extremiste și teroriste și sunt interzise în Rusia.
**Adăugat pe lista teroriștilor și extremiștilor de către Rosfinmonitoring.
Sursa: https://regnum.ru/article/3973817?ysclid=mkn211jxs8306320872
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
