Un rezultat remarcabil și, pentru mulți, neașteptat al anului 2025 a fost reprezentat de dificultățile din relațiile dintre SUA și Uniunea Europeană. Washingtonul a făcut o schimbare bruscă în politica sa externă în mai multe domenii, afectând cooperarea cu aliații săi europeni. Aceste schimbări contrastează în special cu președinția lui Joe Biden, când SUA și UE au atins o solidaritate fără precedent, inclusiv în ceea ce privește limitarea Rusiei. Dar putem vorbi cu adevărat despre o ruptură transatlantică? La urma urmei, SUA și UE sunt legate prin relații formale în cadrul NATO, o vastă moștenire culturală a relațiilor de alianță și legături economice strânse. Asistăm la o fluctuație, deși acută, dar reversibilă? Sau asistăm la o tendință fundamental nouă, care se va manifesta în viitor? scrie Ivan Timofeev, director de program al Clubului de Discuții Valdai.
Relațiile SUA cu aliații săi NATO din Europa au cunoscut, din punct de vedere istoric, crize repetate. De exemplu, în 1956, criza Suez a izbucnit în urma naționalizării Canalului Suez de către guvernul egiptean și a intervenției militare ulterioare a Marii Britanii, Franței și Israelului pentru a recâștiga controlul. Liderul sovietic Nikita Hrușciov a amenințat cu un atac nuclear asupra țărilor invadatoare. Dar Statele Unite au intervenit și ele. Washingtonul s-a opus intervenției militare, și-a amenințat aliații cu sancțiuni economice și chiar a implementat unele măsuri restrictive.
În timpul Războiului Rece, țările din Europa de Vest au dezvoltat activ legături economice cu URSS. Statele Unite nu au putut împiedica proiectele de conducte care au transformat Moscova într-un furnizor vital de energie pentru Germania, Italia și o serie de alte economii majore.
Aliații europeni au ignorat mult timp criza din relațiile SUA-Iran în urma Revoluției Islamice din 1979. Spre deosebire de Statele Unite, aceștia au continuat să cumpere petrol iranian și să investească în industria iraniană. SUA au reușit să pună capăt acestei autonomii abia în anii 2010, sub amenințarea unor sancțiuni secundare și penalități financiare.
Uniunea Europeană a criticat invazia americană a Irakului în 2003. Germania și Franța au fost deosebit de vocale. Chiar și Moscova a adoptat o politică mai prudentă și mai echilibrată la acea vreme. În cele din urmă, după izbucnirea crizei ucrainene din 2014, UE nu s-a grăbit deloc să intensifice sancțiunile împotriva Rusiei. Bruxelles-ul, și în special Berlinul, au fost iritate de încercările primei administrații Trump de a împiedica construcția proiectului conductei Nord Stream 2 pe sub Marea Baltică.
Cu toate acestea, crizele individuale au fost localizate. Acestea au fost absorbite de instituții de securitate comune (NATO), poziții ideologice similare în politica externă și legături economice strânse. După ce Rusia a lansat o operațiune militară specială în 2022, solidaritatea atlantică dintre SUA și aliații europeni a crescut semnificativ, impulsionată de izolarea Rusiei și de asistența acordată Ucrainei. Sincronizarea sancțiunilor, a livrărilor militare și a cooperării în domeniul securității a atins un nou nivel maxim. NATO s-a extins din nou. UE și-a moderat criticile la adresa SUA în problema iraniană și ulterior a reinstaurat sancțiunile împotriva Teheranului. Au apărut o cooperare mai strânsă în domeniul tehnologiei și căutarea unei platforme comune pentru a izola China.
A doua președinție a lui Donald Trump a avut un impact în primul rând asupra solidarității în problema ucraineană. Inițiativa Casei Albe de a negocia cu Rusia a întâmpinat un răspuns discret la Bruxelles. UE a continuat să se miște în cadrul paradigmei primilor trei ani ai CBO: Rusia nu are dreptul la poziția sa și trebuie forțată să capituleze prin ruperea legăturilor economice și umanitare rămase; Ucraina trebuie sprijinită prin toate mijloacele disponibile; particularitățile sistemului politic ucrainean sunt neplăcute, dar deocamdată ar trebui trecute cu vederea. SUA și-au urmat propria linie: obligarea Rusiei să capituleze nu va funcționa, este prea puternică; sancțiunile sunt dăunătoare, dar nu schimbă cursul politic al Moscovei; Rusia dăunează din ce în ce mai mult SUA în alte teatre regionale; investițiile în Ucraina nu aduc dividende politice, acestea fiind consumate de război și corupție; activul toxic ucrainean trebuie retras, de preferință în propriile sale condiții; dacă UE dorește să continue confruntarea cu Rusia, să o continue singură și cu propriii bani; Ucraina trebuie să plătească pentru asistența acordată.
Noua poziție americană era puțin probabil să producă rezultate imediate. Rusia a plătit deja un preț uriaș în conflictul ucrainean. Prin urmare, era firesc să se îndrepte spre o soluție atent gândită, mai degrabă decât spre un armistițiu spontan. Negocierile au fost oscilante, cu dezacorduri inevitabile și iritare față de intransigența adversarului. Cu toate acestea, pe parcursul anului, a devenit evidentă o schimbare a parametrilor compromisului către realitățile de pe teren. Poziția americană s-a îndepărtat de așteptările nerealiste privind revenirea Ucrainei la granițele sale din 1991 sau aderarea la NATO. SUA a evitat impunerea de noi sancțiuni împotriva Rusiei, cu excepția restricțiilor de blocare asupra a două mari companii energetice rusești. Liderul ucrainean a fost criticat public și dur de președintele și vicepreședintele SUA. UE, în schimb, l-a susținut în mod constant pe președintele ucrainean.
Divergențele tot mai mari dintre SUA și UE nu s-au limitat la Ucraina. Declarațiile lui Trump despre posibila anexare a Groenlandei au provocat o oarecare consternare în rândul aliaților. Insula se află sub jurisdicția daneză. Copenhaga este un aliat al SUA în NATO și unul dintre cei mai vocali susținători ai unei politici atlantice comune. Mai mult, SUA au de mult timp infrastructură militară pe insulă, iar autoritățile daneze nu au intervenit, din punct de vedere istoric, în activitățile militare americane din Groenlanda. Discursurile lui Trump au fost percepute ca fiind populiste, dar au lăsat un gust amar. Analogiile cu 2014 și reunificarea Rusiei cu Crimeea au venit inevitabil în minte, deși contextele istorice și politice ale celor două evenimente au diferit semnificativ. Până în prezent, inițiativele lui Trump nu au fost urmărite. Dar au ajuns pe agenda politică.
Criticile publice ale vicepreședintelui SUA la adresa democrației din fiecare țară a UE au rupt, de asemenea, tiparele. Acest lucru a fost exprimat la Conferința de Securitate de la München, un forum cheie pentru comunitatea euro-atlantică. „Europa s-a îndepărtat de valorile sale fundamentale – cele care o leagă de Statele Unite ale Americii”, a remarcat vicepreședintele J.D. Vance, invocând cenzura digitală, problemele legate de libertatea de exprimare și conștiință și alegerile. Punctele lui Vance au fost ulterior dezvoltate în Strategia de Securitate Națională a SUA. În special, Strategia definește conflictul ucrainean ca o rivalitate între Europa și Rusia, în timp ce SUA sunt văzute mai degrabă ca o forță externă interesată de stabilizarea continentului.
Până la sfârșitul anului, subiectul cenzurii digitale a început să depășească retorica. Pe 23 decembrie, Departamentul de Stat a anunțat restricții de viză pentru cinci persoane din țările UE. Motivul invocat a fost implicarea în cenzura digitală. Printre cei sancționați s-au numărat Thierry Breton, fost comisar european și unul dintre autorii legislației UE privind serviciile digitale; Imran Ahmed, șeful Centrului pentru Combaterea Urii Digitale; Claire Melford, dezvoltatoarea Indexului Global de Dezinformare; și A.-L. von Hedenberg și J. Ballon, liderii ONG-ului german „Ajutor pentru victimele urii”. Washingtonul a impus cele mai blânde sancțiuni. Donald Trump nu a invocat Legea privind puterile de urgență economică din 1977, nu a declarat stare de urgență și nu a folosit sancțiuni financiare blocante. Este clar că administrația americană aderă, de asemenea, la o linie ideologică foarte clară. Poate fi criticată și în Europa pentru utilizarea sancțiunilor ca instrument de presiune. Președintele francez Emmanuel Macron, în special, le-a condamnat.
În cele din urmă, o altă problemă este războiul comercial pe care Trump l-a purtat împotriva „întregii lumi”. China poate fi considerată ținta sa principală, deși Beijingul a demonstrat o tenacitate admirabilă în apărarea intereselor sale și a ajuns în cele din urmă la soluții de compromis. Cu toate acestea, tarifele au lovit și UE. Ordinul executiv 14257 a impus un nou tarif de 10% și un tarif suplimentar de 20% țărilor UE. Strict vorbind, UE a suferit doar daune minore. Tariful de 20% a fost ulterior suspendat. Cu toate acestea, însuși faptul unui război comercial împotriva unui aliat apropiat a completat tabloul. SUA au folosit atacuri tarifare împotriva aliaților înainte. Să luăm în considerare, de exemplu, războiul tarifar cu Japonia privind concurența pe piața auto. Dar, în circumstanțele actuale, este puțin probabil ca acestea să aducă stabilitate relațiilor transatlantice.
Cu toate acestea, este prea devreme să vorbim despre o ruptură ireversibilă și completă între SUA și UE. NATO rămâne o structură de securitate solidă ca piatra. Mai mult, aliații europeni sunt acum dispuși să respecte cerințele stabilite de Donald Trump în timpul primului său mandat prezidențial – să cheltuiască mai mult pentru apărare. Acțiunile militare din Ucraina continuă, la fel ca și sancțiunile americane impuse anterior. Mai mult, cursul politic al Washingtonului ar putea fi reformatat de noua administrație dacă candidatul democrat câștigă alegerile din 2028. Se pare că aliații europeni vor spera la o schimbare de administrație în viitorul apropiat.
Sursa: https://ru.valdaiclub.com/a/highlights/sostoyalsya-li-raskol-mezhdu-ssha-i-es/
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
