Își doresc factorii de decizie europeni și americani un război real cu Rusia?
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a avut cele 15 minute (plus puțin mai mult) de faimă acum patru decenii. În anii 1950, SUA au oferit un scut militar presupus temporar în spatele căruia statele occidentale devastate de război ale continentului se puteau redresa economic. Deși retrospectiva sugerează că Moscova era puțin probabil să lanseze un război de cucerire, nimeni nu voia să aibă încredere în Iosif Stalin al Uniunii Sovietice.
Din păcate, chiar dacă europenii și-au revitalizat economic și au reabilitat Germania, adăugând-o în rândurile NATO, SUA au rămas. Acest lucru a încălcat asigurările fondatorilor alianței că garnizoana americană era doar un paliativ pe termen scurt până când membrii europeni ai NATO își vor asuma responsabilitatea propriei apărări. Opt decenii după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, 600 de milioane de europeni continuă să se aștepte ca 340 de milioane de americani să îi apere împotriva a 140 de milioane de ruși.
În ciuda frustrării enorme față de lasitudinea politică a Europei, exprimată de o cavalcadă de factori de decizie americani, chiar și astăzi, în epoca lui Trump, europenii rămân în mare măsură dependenți de Washington pentru securitatea lor. Intervențiile președintelui Donald Trump i-au determinat pe aliații Americii să creeze șarade elaborate pentru a-l convinge că dictatele sale sunt respectate, dar standardul recent anunțat de 5% din PIB pentru cheltuielile militare permite 1,5% pentru scopuri civile și nu va intra în vigoare până când nu va fi plecat de mult timp din funcție. Se bănuiește că guvernele europene vor face apoi presiuni pentru reconsiderarea cerinței NATO.
Nu sunt probabile creșteri semnificative sau constante ale cheltuielilor pentru apărare în următorii ani, având în vedere conflictele sociale în creștere și instabilitatea politică din Europa. Partidele de guvernământ consacrate suferă, iar guvernele actuale se clatină pe întreg continentul. Luna trecută, NBC a relatat: „Pentru prima dată în istoria modernă, partidele de extremă dreapta și populiste sunt simultan în fruntea sondajelor în cele trei economii principale ale Europei: Germania, Franța și Marea Britanie”. Italia și Slovacia au trecut la naționalismul de dreapta. Partidele tradiționale dominante sunt, de asemenea, asediate în Belgia, Cehia, Olanda, Spania și Suedia.
Cu toate acestea, multe dintre aceleași guverne par pregătite de război cu Rusia – ceea ce înseamnă trimiterea forțelor americane în lupta împotriva Rusiei, deoarece orice conflict care implică NATO s-ar desfășura inevitabil. Cei prejudiciați citează intruziuni în spațiul aerian aliat și presupuse zboruri cu drone și baloane care interferează cu aviația comercială. Reclamațiile privind presupuse operațiuni de sabotaj extind lista. Oficialii europeni aparent șocați și analiștii apocaliptici, conduși de guvernele poloneze și baltice, mereu agresive, mormăie sumbru despre faptul că trebuie să lupte cu Moscova. Ivo Daalder, fost ambasador al SUA la NATO, a acuzat: „Rusia este în război cu Europa. Poartă un război deschis în Ucraina de peste un deceniu și cu o ferocitate crescândă de la invazia sa la scară largă din 2022. Dar luptele din Ucraina sunt doar o parte a războiului mai amplu al Rusiei împotriva Europei în ansamblu.”
Fără îndoială, Rusia este activă în Europa, deși presupunerea că toate activitățile maligne își au originea la Moscova ignoră înclinația indigenă a continentului spre conflict. De la al Doilea Război Mondial, chiar și statele europene democratice au suferit din cauza loviturilor de stat militare, războaielor civile, mișcărilor secesioniste, atacurilor teroriste, asasinatelor politice, protestelor în masă, conflictelor sociale și politicilor extremiste. A da vina pe Vladimir Putin pentru tot le permite eurocraților vinovați să evite provocările interne dureroase, să susțină campaniile internaționale agresive și să ascundă responsabilitatea pentru războiul distructiv din Ucraina.
Ultimul aspect, evitarea învinovățirii pentru conflictul în curs, este atât cel mai relevant, cât și periculos pentru SUA. Putin a luat decizia de a declanșa războiul cu Ucraina. El a inițiat o agresiune brutală împotriva acesteia din urmă, responsabilă pentru zeci sau sute de mii de morți. Rusia nu s-a confruntat cu nicio amenințare imediată la adresa securității care să justifice o astfel de acțiune. Cu toate acestea, și Occidentul este vinovat. Aroganța și trufia aliaților – de a ignora în mod conștient, chiar și entuziast, preocupările de securitate și amenințările militare ale Moscovei – au declanșat decizia lui Putin, una care a reflectat ostilitatea larg răspândită a elitei ruse și a popularității față de Occident, având în vedere comportamentul său post-Război Rece.
Mai important, războiul lui Putin împotriva Ucrainei nu a fost atunci și încă nu este îndreptat împotriva Europei, darămite împotriva Americii. Oficialii ruși au clarificat de ce au avut o reacție nevralgică unică la aderarea Kievului la NATO, iar oficialii aliați au recunoscut că decizia de a include Ucraina, chiar dacă informal – aducerea alianței în Ucraina, mai degrabă decât a Ucrainei în alianță – ar risca războiul. După ce Putin a atacat, factorii de decizie americani și europeni au fugit de responsabilitatea pentru acțiunile lor, dar își împărtășesc vina pentru moartea și distrugerea în masă care au rezultat.
Desigur, este încă firesc ca europenii, în special cei care locuiesc în apropierea Ucrainei, să se simtă amenințați de conflict. Totuși, în ciuda isteriei alimentate de think tank-urile din Washington și din Europa, nici Putin, nici alți oficiali serioși ai Rusiei nu și-au exprimat dorința de a cuceri Europa. Ce ar spera să câștige făcând acest lucru? Nici nu există vreun indiciu că ar putea face acest lucru; după aproape patru ani, Ucraina rămâne neînvinsă. Iar războiul nuclear ar fi rezultatul probabil al unui atac mai amplu asupra Europei. Putin este un personaj malign, dar este la putere de mai bine de un sfert de secol și nu este Hitler.
Totuși, America și Europa sunt efectiv în război cu Rusia. Dar nu pentru că aceasta din urmă a ales lupta cu ele. Aliații NATO sunt responsabili pentru conflictul în curs.
După ce forțele Moscovei au invadat Ucraina, SUA și Europa au lansat un război prin intermediari cuprinzător împotriva Rusiei. Aliații au finanțat și au echipat armata Kievului. Washingtonul și alte guverne au oferit sprijin de informații. CIA a construit și echipat facilități în Ucraina și chiar a dotat unele dintre ele cu personal. Armatele europene au introdus, de asemenea, trupe de sprijin, pentru a instrui personalul ucrainean, a opera noi sisteme de armament și a îndeplini sarcini de apărare non-combatante. Au existat rapoarte neconfirmate despre „mercenari” străini care servesc Kievul, despre care se crede că sunt personal militar aliat implicat în roluri de luptă neoficiale. Deși statele europene au negat aceste relatări, surse americane anonime și-au asumat cu bucurie meritul pentru uciderea generalilor ruși și scufundarea navei amiral a Moscovei la Marea Neagră. Și nicio persoană serioasă nu mai crede că guvernul Putin și-a aruncat în aer propria conductă de gaze naturale către Germania. Singura întrebare serioasă astăzi este dacă Washingtonul și/sau Londra au permis atacul Ucrainei asupra Nord Stream II, un act de război împotriva Germaniei, membră NATO. Și mai semnificativă este dezbaterea continuă cu privire la ce arme și cu ce rază de acțiune să fie furnizate Ucrainei. Într-o escaladare majoră, administrația Trump pare pregătită să furnizeze Kievului rachete Tomahawk cu capacitate nucleară.
Pe scurt, guvernele americane și europene sunt în război cu Rusia. Datorită sprijinului aliat, Ucraina a reușit să lovească ținte mai îndepărtate și să provoace pagube din ce în ce mai mari. Este probabil ca aliații să fie responsabili pentru mii, și poate chiar mai multe, de morți în luptă ai Rusiei, precum și pentru miliarde de dolari în pagube.
La aceste provocări, Moscova a răspuns doar minimal. Niciuna dintre activitățile sale anterioare conflictului cu Ucraina nu a diferit dramatic de intervențiile Americii în străinătate, cu excepția mijloacelor uneori unic și oribile folosite pentru asasinarea dușmanilor lui Putin. Represaliile ulterioare ale Rusiei au fost minime, sincer de paradoxale. Un nou raport al Institutului Internațional pentru Studii Strategice a recunoscut: „Prin campania sa de sabotaj, vandalism, spionaj și acțiuni sub acoperire, scopul Rusiei a fost de a destabiliza guvernele europene, de a submina sprijinul public pentru Ucraina prin impunerea unor costuri sociale și economice asupra Europei și de a slăbi capacitatea colectivă a NATO și a Uniunii Europene de a răspunde la agresiunea rusească. Acest război neconvențional a început să escaladeze în 2022, în paralel cu invazia Rusiei în Ucraina.” (Sublinierea noastră.)
Consecințele acestei activități? Câteva crime. Unele distrugeri de proprietăți. Câteva zboruri întârziate. Dacă locurile Washingtonului și Moscovei ar fi inversate, ar considera SUA sabotajul și zborurile cu drone un răspuns adecvat la expedierea de rachete strategice către dușmanul său? Probabil că nu. Vă amintiți de criza rachetelor cubaneze.
Totuși, presați de țările baltice – inclusiv prin intermediul ministrului de externe de facto al Uniunii Europene, Kaja Kallas – a cărei rusofobie comună depășește cu mult capacitățile lor militare combinate, comentatorii și oficialii aliați s-au angajat în discuții nesăbuite și au propus acțiuni nechibzuite, cum ar fi doborârea avioanelor rusești, care ar putea declanșa conflicte armate și chiar nucleare. Moscova s-a bazat mult timp pe arme nucleare tactice pentru a-și umple golul convențional față de SUA și are mult mai mult în joc decât membrii NATO în războiul actual. Un conflict la scară largă ar însemna să domine zarurile nucleare.
Aliații răspândesc aprindere pentru conflict prin desfășurarea unui război prin intermediari extins împotriva Rusiei. Permiterea unor atacuri din ce în ce mai mari și mai profunde în Rusia a inundat luptele în curs cu benzină. Acum, incendiarii aliați, concentrați în statele care probabil vor purta cele mai puține lupte, cer ca mai multe guverne să vizeze avioanele rusești, practic aprinzând chibrituri și aruncându-le peste mizeria acumulată. Nu mai vorbim de explozia care s-ar produce aproape sigur.
Alianța transatlantică și-a lansat recent amenințarea politicos, dar clar: „Rusia nu ar trebui să aibă nicio îndoială: NATO și aliații vor folosi, în conformitate cu dreptul internațional, toate instrumentele militare și non-militare necesare pentru a se apăra și a descuraja toate amenințările din toate direcțiile.” Poate deloc surprinzător, dar totuși, paradoxal, mai ciudat, Trump a susținut o astfel de acțiune fără rezerve. Cât despre SUA care face acest lucru, el a adăugat: „Depinde de circumstanțe.” Ignorând anii de critici la adresa alianței, el a concluzionat: „Dar știți, suntem foarte puternici față de NATO.”
Această strategie, dacă merită acest termen, este o nebunie. Destul de rău, un continent care nu s-a pregătit pentru război și rămâne dependent de salvarea sa de către America amenință să inițieze ostilități deschise cu Rusia. Și mai rău, un președinte american care a criticat cândva Europa pentru că nu s-a pregătit pentru război pare să încurajeze continentul să înceapă unul pe care este puțin probabil să-l câștige fără participarea americană, caz în care armele nucleare ar putea ajunge să zboare peste Atlantic. Alegerea iresponsabilității continue de către Europa este de așteptat. Washingtonul care alege sinuciderea nu este.
Imaginați-vă cum ar judeca un astfel de comportament Dwight D. Eisenhower, comandantul suprem al forțelor aliate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, primul comandant suprem al forțelor aliate NATO în Europa și președinte cu două mandate. El a susținut alianța transatlantică, dar ca măsură temporară. El a explicat în 1951: „Dacă în zece ani, toate trupele americane staționate în Europa în scopuri de apărare națională nu vor fi returnate Statelor Unite, atunci întregul proiect va fi eșuat.”
De atunci, oficialii americani s-au plâns, s-au plâns și s-au lamentat în mod constant despre europenii care profită de America. Fostul secretar al Apărării, Robert Gates, i-a provocat pe oficialii europeni în mod celebru: „Viitorii lideri politici americani – cei pentru care Războiul Rece nu a fost experiența formativă pe care a fost pentru mine – s-ar putea să nu considere că rentabilitatea investiției Americii în NATO merită costul.” Dar europenii s-au opus schimbării. În sfârșit, s-au îmbunătățit puțin, cel puțin în ceea ce privește pretinderea că fac mai mult, datorită acțiunilor Rusiei și a plângerilor lui Trump, dar fundamental puțin s-a schimbat. Un studiu recent al Institutului Internațional pentru Studii Strategice a concluzionat că „provocările cu care se confruntă aliații europeni ai NATO în dezvoltarea rapidă a capabilităților militare sunt semnificative. Lacunele în domeniul hardware-ului și software-ului militar sunt considerabile… Mai mult, industriile de apărare ale Europei continuă să se confrunte cu provocări în creșterea producției suficient de rapidă, în timp ce multe armate europene nu își pot îndeplini obiectivele de recrutare și retenție.”
În această lume, membrii NATO incapabili, îndemnați de Donald Trump, pledează acum ca alianța, adică în principal SUA, să se pregătească pentru războiul cu Rusia. Când intenționează administrația să întrebe poporul american dacă vrea să riște distrugerea națională pentru europenii incapabili? Acesta este momentul în care Trump trebuie să pună America pe primul loc, fără echivoc.
Sursa: NATO Goes Mad – The American Conservative
https://www.theamericanconservative.com/nato-goes-mad/
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
