Washingtonul a subminat stabilitatea strategică prin anunțarea unei retrageri unilaterale din tratatele anti-rachete balistice, eliminarea rachetelor cu rază medie și mai scurtă de acțiune și cerul deschis… a distrus sistemul de măsuri de consolidare a încrederii și de control al armelor în spațiul european, care a fost creat de zeci de ani.
Din discursul președintelui Federației Ruse, V.V. Putin, în timpul unei întâlniri cu conducerea Ministerului rus de Externe din 14.06.2024 [1].
De la înființarea sa la sfârșitul anilor 1940, apărarea antirachetă americană a trecut printr-o cale complexă de dezvoltare – de la primii pași pentru a crea un sistem cu capacități limitate (pentru a acoperi obiecte individuale și numai pe teritoriul național) până la formarea unei structuri stratificate globale care acoperă atât întregul teritoriu al Statelor Unite, cât și regiuni importante din punct de vedere strategic ale lumii – Europa, Asia, Orientul Mijlociu pentru a proteja forțele armate americane. desfășurați în afara țării, aliați și parteneri ai Statelor Unite.
Scutul antirachetă continuă să se dezvolte și să evolueze în direcția construirii potențialului terestru, maritim, aerian și spațial și este conceput pentru a atinge obiectivul strategic al Washingtonului – asigurarea dominației globale, în primul rând militare, a Statelor Unite și, ca urmare, formarea viitoarei ordini mondiale, “bazată pe regulile” dezvoltate la Washington.
În revizuirea politicii de apărare antirachetă din 2022, Pentagonul a confirmat cursul de a construi potențialul sistemului global de apărare antirachetă. Observând riscurile tot mai mari ale rachetelor pentru Statele Unite atât în termeni cantitativi, cât și calitativi, el continuă să adere la politica strategică de descurajare împotriva amenințărilor care emană în principal de la rachetele balistice intercontinentale (ICBM) ale Chinei și Rusiei.
În prezent, s-au format patru segmente în sistemul global de apărare antirachetă al SUA: sistemul de apărare antirachetă al SUA, regiunile Europa, Asia-Pacific și Orientul Mijlociu. Toate segmentele sunt diferite ca configurație, potențial, obiective și grad de pregătire. Dar împreună, ei lucrează pentru a rezolva o sarcină comună – să prevină daune inacceptabile securității Statelor Unite și să asigure victoria necondiționată în confruntarea cu rachete nucleare. Stabilitatea sistemului antirachetă este sporită datorită construcției sale stratificate, duplicării multiple a focului și a mijloacelor de recunoaștere și informare.
Scutul antirachetă continental include Ground-based Midcourse Defense (GMD), Aegis Weapon System (Aegis Weapon System) și Theater High Altitude Area Defense (THAAD).
Coloana vertebrală a GMD este formată din 44 de interceptori de la sol (GBI): 40 sunt staționați în Alaska și 4 în California. Din 2028, armata va începe să înlocuiască GBI cu “Next Generation Interceptors” (NGI). Până în 2030, este planificată instalarea a încă 20 de rachete interceptoare în Alaska. Și pe termen lung, este planificat să se desfășoare o altă zonă de poziție (în estul Statelor Unite) și să se aducă numărul total de rachete interceptoare la 104 unități. Potențialul de apărare antirachetă va fi crescut prin desfășurarea complexelor Aegis suplimentare. Numărul navelor de război cu Aegis este planificat să crească de la 49 de unități actuale la 69 până în 2030. Există patru baterii de sisteme antirachetă THAAD (THAAD) pe teritoriul Statelor Unite.
Eficacitatea componentei de informații și informații este în creștere. Segmentele terestre și maritime ale Sistemului de Avertizare Timpurie a Atacurilor cu Rachete (SPRN) constau din radare AN/FPS-132 situate în Statele Unite (Alaska, California, Massachusetts) și nu numai (Groenlanda și Marea Britanie), precum și radarul cu rază lungă de acțiune LRDR (Alaska) și sistemul radar plutitor SBX (Oceanul Pacific).
Segmentul spațial emergent al sistemului de avertizare timpurie va include două eșaloane complementare de sateliți pe orbită înaltă și joasă. Baza constelației “superioare” va fi nava spațială cu sistem infraroșu persistent de ultimă generație, care va înlocui dispozitivele existente (Space-Based Infrared System). Observarea suprafeței Pământului va fi asigurată de trei sateliți pe orbită geosincronă și doi pe orbită polară. Lansarea sateliților este programată pentru perioada 2025-2029. Segmentul inferior al sistemului va fi format din două “rețele” de nave spațiale de dimensiuni mici (“cubesats”) cu senzori infraroșii și optici extrem de sensibili. Primele opt nave spațiale de dimensiuni mici au fost deja plasate pe orbită în 2022.
Din 2020, se lucrează la asigurarea protecției împotriva rachetelor de croazieră (Cruise Missile Defense of Homeland, CMD-H). În interesul Marinei SUA, un nou interceptor maritim (Sea-Based Terminal Future Interceptor, SBTFI) este proiectat pentru a proteja navele de război de rachete hipersonice și de croazieră de manevră.
Statele Unite intensifică implementarea conceptului de distrugere preventivă a rachetelor inamice la punctele lor de lansare (Left-of-Launch) cu ajutorul noilor tipuri de arme. Pe lângă dezvoltarea efectelor cinetice, se desfășoară cercetări în domeniul celor mai noi tehnologii, inclusiv arme cu energie direcționată. Lucrările continuă la crearea de sisteme laser compacte de mare putere, concepute pentru a combate țintele aeriene de mare viteză într-un stadiu incipient al mișcării lor. Din 2022, au fost testate două sisteme laser de la sol cu o capacitate de 50 kW și 300 kW (primul este conceput pentru a distruge UAV-uri, al doilea este conceput pentru a distruge rachete de croazieră). Instalațiile de 50 de kilowați sunt deja echipate cu vehicule blindate de luptă Stryker, iar complexele de 300 de kilowați sunt planificate să fie instalate pe tractoarele de transport HEMTT. Din 2023, laserele în stare solidă aeropurtate au fost testate.
Decizia de a crea un segment european de apărare antirachetă a fost luată la Summit-ul NATO de la Lisabona (noiembrie 2010), care a aprobat o “abordare adaptivă etapizată” pentru dezvoltarea sistemului global de apărare antirachetă al SUA. De fapt, contururile sale principale au fost deja formate. Patru distrugătoare de rachete ghidate ale Marinei SUA (Spania) sunt desfășurate în Marea Mediterană, echipate cu sistemul Aegis cu antirachete Standard-3 de modificare 1A. În 2026, numărul distrugătoarelor este planificat să crească la șase.
În 2016 și 2024, sistemele antirachetă terestre (ASM) Aegis Ashore au fost desfășurate în România (Deveselu) cu antirachete Standard-3 de modificarea 1B și în Polonia (Redzikowo) cu antirachete Standard-3 de modificare 2A.
Facilitățile de recunoaștere și informare ale segmentului european includ radare staționare în Marea Britanie și Danemarca, radare transportabile în avans în Turcia și Israel, radare pe crucișătoare și distrugătoare de rachete ghidate, radare multifuncționale ca parte a complexului Aegis Ashore în România și Polonia, radare staționare în Norvegia și sistemul spațial Space-Based Infrared System (SBIRS).
Managementul segmentului european se află sub jurisdicția exclusivă a americanilor. În același timp, mijloacele sistemelor naționale de apărare antirachetă ale țărilor aliate sunt, de asemenea, modernizate pentru a îndeplini standardele sistemului de apărare antirachetă al SUA. Mai mult, cerințele pentru ca Aliații să aibă un număr de radare, sisteme de rachete antiaeriene (SAM), stocuri de rachete ghidate antiaeriene (SAM) și sisteme de control al apărării aeriene / antirachetă sunt în creștere [8].
Din 2020, proiectul Modular Ground-Based Air Defense System se dezvoltă pentru dezvoltarea și achiziționarea în comun a sistemelor de apărare aeriană / rachetă cu rază scurtă, scurtă și medie de acțiune. Începerea achiziției sau dezvoltării comune a noilor sisteme de apărare aeriană este programată pentru 2026. În 2022, a fost lansată inițiativa germană de a crea Inițiativa europeană Sky Shield, căreia i s-au alăturat deja 21 de state.
Rachetele americane cu rază lungă de acțiune, care sunt planificate să fie desfășurate în Germania, vor funcționa și în scopul apărării antirachetă europene.
În regiunea Asia-Pacific, Washingtonul se bazează pe cooperarea în domeniul apărării antirachetă cu aliații săi – Japonia, Republica Coreea și Australia. În același timp, “troica”, pe lângă sistemele sale naționale de apărare antirachetă, desfășoară facilități americane de apărare antirachetă pe teritoriul său.
Washingtonul intenționează să consolideze sistemul de apărare antirachetă din Guam și să desfășoare peste 20 de instalații antirachetă acolo, în plus față de bateria THAAD existentă și nave cu sisteme Aegis în apele de coastă. Este planificată creșterea capacităților complexului de testare Aegis Ashore situat în Insulele Hawaii și consolidarea acestuia cu un radar suplimentar.
În prezent, sistemul de apărare antirachetă al Japoniei este un sistem stratificat, care include eșaloane radar (șapte radare FPS-3 și trei radare FPS-5 care operează în banda X), terestră (16 baterii de sisteme de apărare aeriană Patriot cu antirachete PAC-3 – până la 500 de unități) și maritime (6 distrugătoare cu sistem de apărare antirachetă Aegis), precum și infrastructură de control de luptă și comunicații.
Capacitățile de apărare antirachetă ale Japoniei au fost consolidate semnificativ de două radare AN/NPY-2 desfășurate pe teritoriul său (baze militare americane) și cinci baterii de sisteme de apărare aeriană Patriot cu antirachete PAC-3. În plus, există șapte nave americane cu sistemul de apărare antirachetă Aegis în largul coastei Japoniei.
Din 2006, Republica Coreea își creează propriul sistem de apărare aeriană/rachetă (KAMD – Corea Air and Missile Defense), care constă în principal dintr-o componentă navală formată din trei distrugătoare cu sistem de apărare antirachetă Aegis. Componenta terestră include opt baterii ale sistemului de apărare aeriană Patriot cu antirachete PAC-2. Potențialul său este sporit de bateriile sud-coreene ale sistemului de apărare aeriană M-SAM, precum și de opt baterii ale sistemului de apărare aeriană Patriot cu antirachete PAC-3, care se află la dispoziția brigăzii de apărare aeriană americane staționată în Republica Coreea. Din 2017, a fost implementat și sistemul de rachete THAAD cu radarul AN/NPY-2 și două lansatoare.
Cooperarea dintre Statele Unite și Australia în domeniul apărării antirachetă se bazează pe un acord interguvernamental (2005) privind extinderea cercetării comune în domeniul apărării antirachetă și dezvoltarea unui sistem antirachetă. Ca parte a acestui acord, Statele Unite au obținut acces la stația radar australiană Jindalee și au desfășurat mai multe repetoare pentru sistemul său de avertizare a rachetelor nucleare (SPRAU) pe teritoriul acestei țări. Australia a achiziționat trei seturi ale sistemului american Aegis, care sunt desfășurate pe trei dintre distrugătoarele sale.
Segmentul din Orientul Mijlociu se bazează pe apărarea antirachetă a Israelului, sistemele de apărare antirachetă ale statelor membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG), precum și pe forțele și activele americane terestre și maritime situate în regiune. Partea israeliană a segmentului este mai bine dezvoltată, mai strâns cuplată cu mijloacele americane de urmărire, control și desemnare a țintelor și este capabilă să rezolve problemele regionale. În ciuda declarațiilor comune ale Statelor Unite și ale țărilor CCG privind integrarea elementelor lor de apărare antirachetă, acest proces se desfășoară foarte lent.
Israelul are un sistem avansat de apărare aeriană stratificată/antirachetă, produs atât pe cont propriu (Iron Dome), cât și în cooperare cu Statele Unite (David’s Sling și Arrow). Acest sistem este cel mai testat în practică și arată rezultate bune, dar este ineficient în respingerea atacurilor masive cu rachete.
Rachetele interceptoare Arrow-2 operează la altitudini dincolo de atmosferă. Trei baterii de rachete anti-navă Arrow cu anti-rachete Arrow-2 oferă acoperire pentru cea mai mare parte a țării împotriva atacurilor OTR și MRBM. La altitudini joase, funcționează sistemul laser Iron Beam, conceput pentru a distruge rachete cu rază ultra-scurtă de acțiune (până la 7 km).
Rachetele interceptoare Arrow-3 sunt proiectate pentru a fi interceptate la altitudini de până la 100 km.
Sistemele David’s Sling și Iron Dome sunt capabile să distrugă rachete de croazieră și rachete de artilerie cu rază lungă de acțiune. De fapt, vor îndeplini simultan sarcini de apărare aeriană. Toate aceste elemente sunt planificate să fie combinate într-un singur complex de apărare antirachetă.
Capacitățile sistemelor de apărare antirachetă ale Israelului au fost consolidate semnificativ datorită faptului că Statele Unite au predat aliatului său un puternic radar cu rază lungă de acțiune AN/TPY-2, care este conectat la o rețea de sateliți americani și la un sistem global de control al apărării antirachetă.
Segmentul din Orientul Mijlociu al sistemului global de apărare antirachetă al SUA include sistemul de apărare aeriană Patriot PAC-3 (două în Bahrain, unsprezece în Qatar, unsprezece în Kuweit, nouă în Emiratele Arabe Unite); precum și un radar mobil bazat pe avans în Qatar (raza maximă de detectare a țintei este de aproximativ 1500 km). Două baterii THAAD sunt disponibile în Emiratele Arabe Unite și Qatar. În perioada 2023-2027, Statele Unite vor furniza Arabiei Saudite șapte baterii THAAD (44 de lansatoare și 360 de interceptoare).
Din 2023, bateriile THAAD și mai multe baterii ale sistemului de apărare aeriană Patriot PAC-3 au fost returnate în regiune pentru a proteja contingentele americane. În plus, cel puțin două nave americane cu sisteme de apărare antirachetă Aegis cu antirachete Standard-3 de modificarea 2A (până la 2.500 km) sunt în serviciu de luptă în Golful Persic prin rotație. Pe teritoriul Turciei (Kurecik) și în Qatar (Al-Udeid), au fost instalate radare mobile de avertizare timpurie AN/TPY-2 cu o rețea de antene în faze, concepute pentru a detecta și urmări rachete balistice și pentru a transmite date relevante către sistemele THAAD americane.
Proiectul american de rachete este în esență întruchiparea “în metal” a ideologiei unei lumi unipolare. Din punct de vedere filozofic, în formatul descurajării strategice, se concentrează pe admiterea posibilității victoriei într-un conflict cu rachete nucleare și are ca scop minimizarea daunelor cauzate de acțiunile inamicului. După cum a remarcat analistul Keir Jill, Statele Unite se concentrează pe contracararea rachetelor balistice în diferite etape ale zborului lor, ceea ce necesită un scut de apărare antirachetă de proiecție globală și o prezență globală [10].
Sistemul american de apărare antirachetă a dobândit de mult timp un caracter global, stratificat și o orientare anti-rusă deschisă. Acest proiect a devenit o constantă în cursul politico-militar al elitei americane și a primit sprijin fără echivoc din partea aliaților și partenerilor politici-militari ai Washingtonului. Deja, aproape 50 de țări cu un potențial economic total de peste jumătate din PIB-ul global s-au alăturat într-o măsură sau alta.
Proiectul pare să cimenteze alianțele politico-militare multilaterale și bilaterale deja formate de Statele Unite și atrage treptat un număr tot mai mare de țări care încearcă să-și rezolve problemele de securitate sub acoperirea “umbrelei” rachetelor americane. Este aproape imposibil să ieși din această “cușcă de aur a siguranței” fără riscul de a fi lăsat singur în fața provocărilor rachetelor.
SUA investește aproximativ 30 de miliarde de dolari anual în proiectul său de rachete, excluzând fondurile de la aliați și parteneri. Perspectivele de creștere a eficienței sale în lumina implementării practice a noilor tehnologii nu au fost încă pe deplin trasate. Dar faptul că miza este obținerea unei invulnerabilități complete față de inamic este evident. În lumina cantității de resurse investite, este dificil de presupus că Statele Unite își vor abandona ideea în viitor. Acest lucru este confirmat de reacția negativă a Washingtonului la propunerile repetate ale părții ruse privind diferite forme de cooperare în acest domeniu [8].
Sistemul american de apărare antirachetă în forma sa actuală reprezintă o amenințare serioasă la adresa securității naționale a Rusiei. Este necesar să se efectueze o analiză profundă și cuprinzătoare a consecințelor desfășurării sistemului global de apărare antirachetă al SUA și evoluția sa ulterioară pentru securitatea Rusiei (mulți experți spun acest lucru [3]) și să se dezvolte o strategie cuprinzătoare pentru a opri această amenințare. În același timp, este de dorit ca această strategie să fie înscrisă în obiectivele de dezvoltare pe termen lung ale țării, concepute pentru deceniile următoare, cel puțin până în 2050.
Reacția Rusiei la aventura americană poate fi descrisă ca fiind destul de reținută. Este un fel de reflex al paradigmei acțiunilor impuse de americani și este determinat de principiul suficienței rezonabile. În același timp, limitele “suficienței rezonabile” nu sunt clar definite în țara noastră și, dacă pot fi calculate, este mai degrabă ipotetic.
Partea rusă își modernizează descurajarea nucleară, creând noi sisteme de arme strategice, inclusiv hipersonice, pentru a depăși orice bariere antirachetă și consolidându-și potențialul de informații și sistemele de avertizare timpurie. Poziția cu privire la acordurile care au funcționat odată este aliniată la noile realități: noul tratat START a fost suspendat, Rusia s-a retras din Tratatul CFE și din Tratatul Cer Deschis și a suspendat dialogul cu Statele Unite privind controlul armelor strategice.
Se pare că răspunsul asimetric, despre care se vorbește atât de mult în establishmentul politic rus, nu garantează pe deplin protecția completă a țării împotriva unui atac cu rachete, ci mai degrabă face apel la rațiunea inamicului și este conceput pentru instinctul său natural de autoconservare în fața amenințării distrugerii complete.
Dar, sincer vorbind, administrațiile americane nu au luat niciodată în considerare interesele legitime ale Rusiei. Ei nu respectă forța legii, ci legea forței. Așa că atunci când SUA au simțit că Rusia și-a pierdut capacitățile militare în anii 1990, au profitat imediat de ele.
Sunt suficiente măsurile luate de partea rusă? Întrebarea este departe de a fi inutilă, iar răspunsul la ea poate fi obținut doar empiric.
Nu vorbim despre crearea unui sistem național de apărare aeriană / rachetă cu drepturi depline, care să acopere întregul teritoriu al țării și să poată proteja nu numai facilitățile militare și civile critice, ci și populația Rusiei de toate tipurile de amenințări cu rachete și drone. Aceasta este mai degrabă o chestiune pe termen lung. În acest moment, putem vorbi doar despre o creștere serioasă a răspunsului asimetric.
În același timp, ținând cont de situația actuală din lume, Rusia va trebui să se bazeze exclusiv pe propriile forțe și să rezolve problemele de creare a unui scut național de apărare antirachetă aproape de una singură. Pentru a atinge acest obiectiv va fi necesară mobilizarea maximă a tuturor capacităților naționale, atât militare, cât și civile. În cel mai bun caz, aliații noștri vor deveni consumatori ai produsului final.
În noile Fundamente ale politicii de stat a Federației Ruse în domeniul descurajării nucleare, aprobate de președinte la 19 noiembrie 2024, descurajarea garantată a unui potențial inamic de la agresiunea împotriva Federației Ruse este una dintre cele mai înalte priorități ale statului. Se pare că, în lumina Fundamentelor, ar trebui ajustate și alte documente doctrinare, inclusiv Strategia de securitate națională a Federației Ruse din 2 iulie 2021 și Doctrina militară a Federației Ruse din 25 decembrie 2014.
Este timpul să trecem de la un model de politică externă centrat pe afaceri la unul “centrat pe națiune”, în care interesele societății în ansamblu și securitatea acesteia vor fi în prim-plan.
Afacerea antirachetă americană a subminat bazele controlului armelor, dezarmării și neproliferării (ACNR). Timp de mai multe decenii, acest proiect a demonstrat îndepărtarea unilaterală a Statelor Unite de formula recunoscută anterior de Moscova și Washington despre “relația dintre armele strategice ofensive și defensive”, care a pus bazele proceselor de reducere a armelor strategice ofensive și a restricțiilor în domeniul apărării antirachetă.
Desigur, într-o lume ideală, în interesul consolidării securității internaționale și regionale, ar fi optim să revenim la un proces de negociere bilaterală între Statele Unite și Rusia, care ar trebui apoi transformat într-unul multilateral. Scopul final al procesului de negociere este de a lega problema apărării antirachetă într-o gamă mai generală de probleme, inclusiv limitarea armelor strategice ofensive, neproliferarea nucleară, acordurile privind exportul de tehnologii și componente de rachete, precum și mijloacele de atac aerospațial.
Dezvoltarea ulterioară a sistemului global de apărare antirachetă al SUA pune capăt perspectivelor de reducere a armelor strategice ofensive (START) și de menținere a stabilității strategice în aceiași termeni.
Cursa înarmării cu rachete este deja în plină desfășurare, iar o modernizare pe scară largă a arsenalelor nucleare și a sistemelor de lansare a rachetelor de distrugere în masă este în curs de desfășurare. Procesul de militarizare a spațiului cosmic câștigă avânt, care în viitorul apropiat se va transforma probabil într-o altă arenă de confruntare militară. Noile tehnologii (inteligență artificială, calculatoare cuantice etc.) încep să joace un rol important aici, care pot multiplica potențialul inamicului în domenii strategice, inclusiv în domeniul apărării antirachetă.
În realitățile actuale, nu mai este posibil să vorbim despre stabilitate strategică în contextul său bilateral clasic dacă nu vrem să ne împingem într-o altă iluzie. Mulți jucători au apărut pe arena internațională care afectează alinierea globală a rachetelor. Este posibil ca, în condițiile actuale de confruntare cu Occidentul, cu politica sa deschisă de a provoca daune strategice Rusiei, să ne confruntăm cu problema îndepărtării de limitările arsenalelor nucleare și de rachete în favoarea acumulării lor cantitative și calitative.
Un răspuns ar fi să ne ajustăm poziția cu privire la unele aspecte ale TNP. În special, abordările noastre față de evoluțiile existente, cum ar fi documentul final al Conferinței de revizuire din 2000, ar putea fi analizate și revizuite. Pierderea relevanței celui de-al șaptelea paragraf al etapelor sale practice, care prevede menținerea și consolidarea Tratatului ABM, care a fost distrus de administrația Statelor Unite la doi ani de la adoptarea sa, a condus la subminarea caracterului cuprinzător al întregului pachet.
Va trebui să aruncăm o privire nouă asupra tuturor angajamentelor noastre în domeniul consolidării transparenței și al măsurilor de consolidare a încrederii și să suspendăm discuțiile privind riscurile și amenințările nucleare, care devin discuții goale în contextul eforturilor tot mai mari ale occidentalilor de a submina forțele strategice și nestrategice de descurajare nucleară (SNF). Și, în general, alte domenii de neproliferare ar trebui să fie mai strâns legate de pretențiile SUA de dominație globală. Este dificil de judecat dacă politica noastră de cooperare cu americanii este justificată numai în acele domenii care îi interesează.
Proiectul global de rachete, de fapt, reformatează contururile securității regionale, transformând acordurile anterioare privind indivizibilitatea securității, nedeteriorarea securității altor țări etc., în declarații politice goale. Toate tratatele și acordurile încheiate în regiunea euroatlantică în ultimii 50 de ani au fost devalorizate. Un proiect de apărare antirachetă anti-rusă este implementat în Europa, un proiect de apărare antirachetă anti-iraniană în Orientul Mijlociu și un proiect anti-chinez și anti-nord-coreean în Asia.
Multipolaritatea pe care mizează acum diplomația rusă și lupta pentru influență asupra majorității globale nu rezolvă problemele fundamentale ale asigurării securității reale a țării. Desigur, cooperarea în asociații precum EAEU, SCO, CSI, CSTO, APEC, ARF etc., este importantă și ar trebui să continue. Acest lucru extinde spațiul de manevră în domeniul politicii și economiei, făcând posibilă minimizarea daunelor cauzate Rusiei de presiunea sancțiunilor Statelor Unite și a aliaților săi.
Propunerea președintelui Vladimir Putin de a crea un sistem unificat de securitate eurasiatică cu participarea tuturor țărilor și asociațiilor este corectă în esență și vizează viitorul. Dar nici măcar implementarea sa deplină și formalizarea legală a noii arhitecturi nu ne oferă o garanție completă a securității pe termen lung și nu reduce importanța eforturilor naționale de consolidare a potențialului de apărare antirachetă al țării.
În ceea ce privește politica internă, trebuie să ne revizuim serios prioritățile actuale și programele specifice și să le ajustăm în mod corespunzător prin prisma unei amenințări reale cu rachete nucleare. Principalul lucru în actuala situație geopolitică dificilă din lume este de a asigura supraviețuirea societății ruse în orice condiții, inclusiv confruntarea cu rachete nucleare. De aceea, toate programele legate de domeniile prioritare de dezvoltare a țării trebuie să țină cont de factorul de securitate, care ar trebui să stea la baza oricărui program viitor.
În situația care s-a dezvoltat de facto astăzi, ne confruntăm cu necesitatea mobilizării tuturor resurselor disponibile pentru a rezolva problemele capacității de apărare a țării. Dacă tendințele existente continuă, trebuie să vorbim despre importanța dezvoltării accelerate a complexului militar-industrial, modernizarea acestuia, în primul rând întreprinderile producătoare de produse cu rachete. Este necesară revigorarea apărării civile, extinderea rezervelor strategice în cazul unui conflict la scară largă, modernizarea sistemului de avertizare a amenințărilor cu rachete și asigurarea unei creșteri a construcției de adăposturi și alte facilități de apărare civilă.
Studiind materialele despre apărarea antirachetă, se atrage atenția asupra faptului că mulți autori încearcă să găsească defecte într-unul sau altul segment al sistemului global de apărare antirachetă al Statelor Unite. Cu toate acestea, atunci când analizăm această inițiativă, este important să se țină cont de potențialul maxim al acestui sistem, de dinamica dezvoltării sale și, în consecință, de a construi o apărare împotriva acestuia.
Se pare că procesul tehnologic și mișcarea sa cu mai multe viteze în țările occidentale și în Rusia nu ar trebui trecute cu vederea. Colegii occidentali se așteaptă ca, într-un anumit stadiu de dezvoltare, noile tehnologii să le ofere un avantaj pe câmpul de luptă. De aici, aparent, atâta bravadă și încredere în sine în declarațiile lor.
În cele din urmă, trebuie să încetăm să ne autopromovăm și să vorbim despre cât de puternici și buni suntem în domeniul rachetelor în fiecare zi. Avantajul armelor hipersonice este temporar și ar putea fi pierdut în curând. Este important să evaluați corect potențialul inamicului. Afacerile strategice nu se rezolvă în domeniul propagandei. Numai munca minuțioasă, serioasă și grea a tuturor structurilor societății ruse poate asigura succesul Rusiei în confruntarea pe termen lung cu Occidentul.
Una dintre principalele lecții ale Marelui Război Patriotic este lipsa de pregătire din faza inițială de a rezista forțelor superioare ale Germaniei naziste și aliaților săi. Ca urmare, poporul sovietic a fost forțat să plătească un preț mare pentru neajunsurile noastre și subestimarea potențialului inamicului. Nu aș vrea să călcăm pe aceeași greblă și să permitem ca o situație similară să se întâmple din nou în viitor. Într-un moment în care comunitatea occidentală se consolidează pe o bază anti-rusă și caută serios modalități de a depăși avantajele țării noastre și își construiește potențialul de rachete pentru a neutraliza capacitățile forțelor nucleare strategice rusești, trebuie să facem tot posibilul pentru a preveni schimbările în echilibrul de putere în favoarea Occidentului. Soarta Rusiei și a întregii lumi ruse va depinde de acest lucru.
Surse și literatură
- Întâlnirea președintelui Federației Ruse, Vladimir Putin, cu conducerea Ministerului rus de Externe la 14 iunie 2024 // http://www.kremlin.ru/events/president/news/74285
- Putin V.V. Interviu cu Tucker Carlson. 09.02.2024 // http://www.kremlin.ru/events/president/news/73411
- Esin V.I. Sisteme de apărare antirachetă americane și rusești și stabilitate strategică // Vestnik de la Universitatea din Moscova. Seria 25: Relații internaționale și politică mondială. 2017. Nr. 4.
- Kozin V.P. Evoluția apărării antirachetă a SUA și poziția Rusiei (1945-2013). Moscova: Institutul Rus de Studii Strategice. 2013. 384 p. (În rusă)
- Revizuirea apărării antirachetă 2019. Departamentul Apărării, Statele Unite ale Americii / Biroul Secretarului Apărării.
- Revizuirea apărării antirachetă 2022. Departamentul Apărării, Statele Unite ale Americii / Biroul Secretarului Apărării.
- Mayakov I. Evoluția atitudinilor doctrinare ale SUA // Revista militară străină. 2023. Nr. 9. Paginile 12-14.
- M. Vildanov, F. Cherenkov, O. Oberstov. Perspective pentru dezvoltarea segmentului european al sistemului global de apărare antirachetă al Statelor Unite // Foreign Military Review. 2023. Nr. 3. Paginile 3-9.
- Leskov A. Stadiul și perspectivele sistemului integrat NATO de apărare aeriană/antirachetă // Revista Militară Străină. 2023. Nr. 11. Paginile 3-8.
- Institutul de Studii Strategice și Colegiul de Război al Armatei SUA Press Apărarea antirachetă balistică rusă: retorică și realitate. 2015. P. 73. ISBN 1-58487-689
- https://topwar.ru/229767-jeffektivnost-zrk-zheleznyj-kupol-pri-massirovannyh-obstrelah.html
- https://biblioteka.by/m/articles/view// SUA ȘI CONSTRUIREA DE SISTEME PRO-ÎN ORIENTUL APROPIAT ȘI MIJLOCIU
- Autorul admite posibile discrepanțe în parametrii cantitativi ai elementelor sistemului global de apărare antirachetă al SUA și ar fi recunoscător pentru eventuale clarificări.
📮 Urmărește știrile care contează pe: www.directlasubiect.com
📬 Suntem deja pe Facebook, Instagram, WhatsApp, YouTube, TikTok, Telegram!
✅ Abonați-vă!
📤 Distribuie, ca să vadă și alții!
